Aici gasesti provocari ce cresc odata cu tine! Jocuri, povesti, poezii, poze haioase, glume, printabile, bancuri si video-uri de râs.
 

Poveşti din Danemarca

Soldăţelul de plumb, de H. C. Andersen

Soldatelul de plumb

Erau odatã douãzeci şi cinci de soldaţi de plumb şi toţi erau fraţi, fiindcã fuseserã fãcuţi dintr-o lingurã veche. Ţineau puşca în mânã şi fruntea sus. Aveau o uniformã foarte frumoasã, roşie şi albastrã. Cel dintâi lucru pe care l-au auzit pe lumea asta, când s-a ridicat capacul de pe cutia în care şedeau, au fost cuvintele: „Soldaţi de plumb!” Cuvintele acestea le-a rostit un bãieţaş care bãtea din palme de bucurie. Tocmai îi primise cadou de ziua lui. I-a scos şi i-a înşirat pe masã. Toţi semãnau leit între ei, unul singur era puţin mai altfel: avea numai un picior, pentru cã fusese fãcut cel din urmã şi nu mai ajunsese plumbul; dar deşi avea numai un picior, stãtea tot aşa de drept ca şi ceilalţi cu douã picioare şi tocmai el avea sã facã cele mai mari isprãvi, aşa cum aveţi sã vedeţi îndatã. Pe masa pe care stãteau ei înşiraţi mai erau o mulţime de jucãrii; era mai cu seamã un castel de hârtie de toatã frumuseţea. Pe ferestre puteai sã te uiţi înãuntru şi sã vezi toate încãperile. În faţa castelului era un pâlc de copaci şi în mijlocul lor era o oglinjoarã care închipuia un lac. Pe ea pluteau şi se oglindeau lebede de cearã. Toate jucãriile erau drãgãlaşe, dar cea mai drãgãlaşã era o fetiţã care stãtea în uşa castelului; era fãcutã şi ea din hârtie, însã avea haine frumoase şi pe umeri o panglicã subţire şi albastrã, chiar ca o broboadã. Pe broboadã, drept la mijloc, era o stea strãlucitoare, cât faţa ei de mare. Fetiţa stãtea cu braţele ridicate, fiindcã era dansatoare şi îşi ridicase şi un picior, dar aşa de sus încât departe soldatul de plumb nu vedea unde-i şi credea cã fata are ca şi el numai un picior. „Ar fi o nevastã tocmai potrivitã pentru mine - se gândi el; atâta numai cã e cam boieroaicã, stã într-un castel şi eu stau într-o cutie în care suntem douãzeci şi cinci de inşi; nu-s tocmai potrivit pentru ea; da’ eu tot am sã încerc sã intru în vorbã cu dânsa.“ şi s-a întins cât era de lung dupã tabachera de pe masã. De aici, putea sã se uite în voie la dansatoarea cea mititicã şi subţire, care stãtea mereu într-un picior, fãrã sã cadã. Seara, soldaţii de plumb au intrat în cutie şi toţi cei din casã s-au dus la culcare. şi atunci, cutia cu muzicuţã a început sã cânte tot felul de cântece vesele. Soldaţii de plumb  au început sã zãngãneascã în cutia lor, fiindcã voiau şi ei sã iasã şi sã vadã ce-i, dar nu puteau sã ridice capacul. Spãrgãtorul de nuci se dãdea de-a tumba şi creta se zbenguia pe tãbliţã. De atâta larmã, canarul s-a trezit şi a început şi el sã vorbeascã în versuri. Numai soldatul de plumb şi cu dansatoarea nu se mişcau din loc. Ea stãtea mereu într-un picior, în vârful degetelor şi cu braţele întinse, el stãtea tot aşa de neclintit pe singurul lui picior şi nu-şi lua nici o clipã ochii de la dânsa.

De-odatã, ceasul a bãtut douãsprezece şi poc!, capacul tabacherei s-a deschis, dar în tabacherã nu era tutun, era numai un drãcuşor mititel şi negru. O şmecherie straşnicã!

- Ascultã, soldat de plumb - a spus drãcuşorul - mutã-ţi ochii în altã parte!

Dar soldatul parcã nici n-ar fi auzit.

- Bine, ai sã vezi tu mâine dimineaţã - a spus drãcuşorul. Când s-a fãcut ziuã şi copiii s-au sculat, au luat soldatul de plumb şi l-au pus pe marginea ferestrei şi, deodatã, c-o fi fost drãcuşorul, c-o fi fost vântul, fereastra s-a deschis şi soldatul de plumb a cãzut de la etajul al treilea. A fost un drum cumplit. A cãzut cu piciorul în sus şi s-a înfipt cu chivãra şi cu vârful baionetei între douã pietre ale caldarâmului.

Fata din casã şi bãieţaşul s-au dus repede jos ca sã-l caute; dar, cu toate cã erau cât pe ce sã calce pe el, nu l-au zãrit. Dacã soldatul de plumb ar fi strigat: „Aici sunt!“, desigur cã l-ar fi gãsit, dar el n-a strigat fiindcã era în uniformã şi nu se cuvenea sã strige aşa, în gura mare.

Începuse sã plouã. Picãturile cãdeau tot mai dese şi de la o vreme turna cu gãleata. Dupã ce-a trecut ploaia, au venit doi bãieţi.

- Ia uite - zise unul dintre ei - un soldat de plumb! Ia sã-l luãm şi sã-i dãm drumul pe apã!

Au fãcut o luntre dintr-un ziar, au pus pe soldat în luntre şi i-au dat drumul pe apa care curgea prin şanţul de pe marginea strãzii; cei doi bãieţi alergau pe lângã el şi bãteau din palme. Ce umflatã era apa şi ce valuri fãcea! Fusese ploaie, nu şagã! Luntrea de hârtie se legãna încoace şi încolo şi câte o datã se învârtea aşa de repede încât soldatul tremura. Dar tot neclintit rãmânea, faţa îi era nemişcatã şi el se uita drept înainte şi nu scãpa puşca din mânã.

Deodatã, luntrea a intrat pe sub un podeţ. Era întuneric chiar ca în cutie.

- Oare unde mã duc? - se gândea el. Asta-i numai din vina drãcuşorului! Ah, dacã fetiţa aceea ar fi aici cu mine, în luntre, nu mi-ar pãsa chiar dacã ar fi de douã ori mai întuneric decât este!

Deodatã, a venit un şobolan care îşi avea casa acolo, sub podeţ.

- Ai paşaport? - a întrebat şobolanul. Aratã-mi paşaportul.

Soldatul de plumb n-a rãspuns nimic şi şi-a strâns şi mai tare arma la umãr.

Luntrea a plecat mai departe şi şobolanul dupã ea! Brr!, cum îşi mai rânjea dinţii şi striga la aşchiile şi la paiele care pluteau duse de apã:

- Opriţi-l! Opriţi-l! N-a plãtit vama şi nu a arãtat paşaportul!

Apa curgea tot mai repede. Soldatul de plumb a mai putut sã vadã o clipã lumina zilei când a ieşit pe sub podeţ, dar deodatã a auzit un vuiet care ar fi speriat şi pe un om, cât de viteaz. Aici, la capãtul podeţului, pârâiaşul de ploaie se vãrsa într-un canal mare; pentru soldatul de plumb asta era tot aşa de primejdios cum ar fi pentru noi dacã ne-am rostogoli într-o cascadã.

Acuma era greu de tot. Luntrea a ieşit de sub podeţ; soldatul se ţinea cât putea mai drept, nimeni n-ar fi putut sã spunã cã a clipit mãcar! Luntrea s-a învârtit de vreo trei-patru ori, s-a umplut de apã şi a început sã se scufunde. Soldatul de plumb era acum în apã pânã la gât; luntrea se scufunda tot mai tare şi hârtia tot mai tare se desfãcea; apa-i ajunsese soldatului pânã peste cap. El se gândea la dansatoarea cea mititicã şi drãgãlaşã, pe care nu avea s-o mai vadã niciodatã, şi-n urechile lui rãsuna un cântec:

Du-te la rãzboi, oştene,

şi de moarte nu te teme!

Hârtia s-a rupt şi soldatul de plumb s-a prãbuşit în apã, dar n-a ajuns la fund, fiindcã, chiar în clipa aceea, un peşte mare l-a înghiţit. Ce întuneric era înãuntru! Era mai rãu decât sub podeţ şi era aşa de strâmt locul! Soldatul de plumb însã era neclintit şi zãcea întins, cu arma la umãr. Peştele umbla încoace şi încolo prin apã şi se zbuciuma cumplit. Apoi s-a oprit deodatã şi nu s-a mai mişcat; pe urmã, o fâşie de luminã l-a strãbãtut ca un fulger. Lumina s-a fãcut tot mai mare şi s-a auzit un glas strigând: „Uite soldatul de plumb!“

Ce se-ntâmplase? Peştele fusese prins, dus la piaţã, vândut şi acuma ajunsese în bucãtãrie pe masã şi bucãtãreasa îl spintecase cu satârul. Bucãtãreasa l-a luat de mijloc cu douã degete şi l-a dus în casã; toţi cei din casã s-au îngrãmãdit sã vadã pe nãzdrãvanul care cãlãtorise pe apã pânã-n pântecele unui peşte; dar soldatul de plumb nu se prea fãlea cu asta. L-au pus pe masã şi... sã mai spui cã lumea nu-i plinã de întâmplãri minunate! Soldatul de plumb era acuma în odaia în care stãtuse pânã în clipa când cãzuse de pe fereastrã. Erau tot copiii aceia; pe masã erau aceleaşi jucãrii şi castelul cel frumos cu dansatoarea cea mititicã şi drãgãlaşã. Stãtea şi acuma tot într-un picior şi cu celãlalt ridicat în sus, dar fãrã sã se clinteascã. Soldatul de plumb s-a înduioşat aşa de tare încât mai cã ar fi început sã plângã cu lacrimi de plumb, dar s-a gândit cã un oştean nu trebuie sã plângã, aşa cã s-a uitat numai ţintã la dânsa şi n-a spus nimic. Deodatã, un bãieţaş a luat soldatul şi l-a azvârlit drept în sobã - de ce l-o fi azvârlit, cã doar nu fãcuse nimic rãu? Dar aici desigur cã tot drãcuşorul din tabacherã şi-a vârât coada. Soldatul de plumb stãtea acuma pe jeratic şi se simţea nãpãdit de-o cãldurã nemaipomenitã; cãldura asta o fi fost de la foc sau o fi fost de la dragoste, nu ştia nici el. Culorile i se şterseserã; cã i s-or fi şters de zbuciumul cãlãtoriei ori de atâtea necazuri care dãduserã peste el, cine mai ştie? Se uita la fetiţa într-un picior, fetiţa se uita şi ea la dânsul şi soldatul simţea cã se topeşte, dar tot neclintit stãtea, cu arma la umãr. Deodatã, s-a deschis uşa, s-a fãcut curent şi dansatoarea, luatã pe sus de vânt, a zburat drept în sobã, lângã soldatul de plumb, a luat foc şi s-a fãcut scrum. Soldatul s-a topit de n-a mai rãmas nimic din el decât un cocoloş de plumb şi, când a doua zi dimineaţa servitoarea a scos cenuşa din sobã, n-a mai gãsit din el decât o inimioarã de plumb; din dansatoarea cea drãgãlaşã nu mai rãmãsese decât steaua de pe broboadã, dar steaua era acuma arsã şi neagrã ca tãciunele.

Voteaza

(0 voturi)

Comentarii(0)



Scris de
adventurekids
Data
07 iul. 2010
Vizionari
12990
0 voturi
Reclama 1 zona editabila
Reclama2_Detaliu_Articole