Aici gasesti provocari ce cresc odata cu tine! Jocuri, povesti, poezii, poze haioase, glume, printabile, bancuri si video-uri de râs.
 

Poveşti din Danemarca

Povestea unui gât de sticlã

povestea unui gat de sticla

Era o stradã îngustã si întortocheatã, cu case mici,
urâte si dãrãpãnate. Dar, dintre toate, una singurã,
cea mai înaltã, era atât de veche si de subredã încât îti venea
sã crezi cã, dintr-o clipã într-alta, avea sã se dãrâme.
Cine putea sã locuiascã pe-o astfel de stradã, decât
lumea nevoiasã? Dar sãrãcia se dovedea în acest loc cu atât
mai necrutãtoare cu cât, în fata odãii de la mansardã, era
atârnatã o colivie veche în care se afla un canar de toatã
frumusetea. Stãpânul n-avusese pesemne la îndemânã un
pãhãrut din care sã-i dea canarului sã bea apã si pusese în loc
un gât de sticlã, întors cu fundul în sus si astupat în partea de
jos cu un dop. Dar bietului canar putin îi pãsa de urâtenia
coliviei lui. Sãrea sprinten de pe o stinghie pe alta si ciripea
cu toatã voiosia, mai ales atunci când stãpâna lui, o fatã
bãtrânã, îi aducea un pumn de verdeatã.
- Ei, da, tie îti dã mâna sã ciripesti si sã zbori încoace si
încolo, îi spuse într-o zi gâtul de sticlã.
Asta însã o spunea mai mult în soaptã, fiindcã nu putea
sã grãiascã, deoarece nici un gât de sticlã nu s-a dovedit
grãitor pânã în ziua de astãzi. Am putea mãrturisi chiar cã
rostea cuvintele mai mult în gând, asa cum facem noi,
oamenii, câteodatã.
- Da, tie îti dã mâna sã ciripesti – reluã gâtul de sticlã –
fiindcã bunul Dumnezeu te-a pãstrat întreg si nu te-a
schilodit ca pe mine. Dar tare as vrea sã vãd ce ai face dacã
ai fi în locul meu si, dupã ce ti-ai pierdut toate rosturile de
odinioarã, te-ai pomeni cã nu ti-a rãmas teafãrã decât gura si
aceasta astupatã cu un dop! stiu foarte bine cã atunci nu ti-ar
mai arde de cântec. Dar dacã norocul te-a urmãrit fãrã încetare,
n-ai decât sã cânti, cãnãrasule! Tot e mai bine sã se gãseascã
o fãpturã plinã de voiosie într-o casã atât de posomorâtã. În
ceea ce mã priveste, cum sã-mi mai ardã de cântec? Pe
vremea când eram o sticlã întreagã, cântam si eu când în
pântec îmi gâlgâia vinul. Oamenii chiuiau în cinstea mea,
sãrbãtorindu-mã. Hei, ce lucruri de duh nu mi-a fost dat saud
într-o lungã cãlãtorie pe care am fãcut-o, pe vremea când
trebuia sã se logodeascã fata blãnarului! Totul parcã s-a
petrecut ieri. Dar de-atunci pânã azi prin câte n-am mai
trecut! Câte neajunsuri nu mi-a fost dat sã mai întâmpin! Am
strãbãtut prin foc, prin apã, prin vãzduh si pe sub pãmânt. Tiar
trebui nu stiu cât timp sã stai si s-asculti câte ti-as mai
povesti...
si gâtul de sticlã începu sã povesteascã, pe îndelete,
cum luase nastere din nisip topit pe fundul unui cuptor si
cum, pe mãsurã ce se rãcea, simtea o mare dorintã sã
porneascã în lume, sã nu mai atârne de nimeni si sã-si
croiascã drumul pe care l-ar fi crezut de cuviintã, cu alte
cuvinte, sã nu se piardã în mijlocul celor de seama lui, oricât
era de strãveziu si de strãlucitor.
La început, dupã ce luase nastere si i se dãduse numirea
de sticlã, fusese asezatã în rând cu altele, toate iesite din
acelasi cuptor si pe care le socotea surorile ei bune. Nu se
potriveau însã ca mãrime si erau forme diferite; unele erau
sticle de sampanie, altele sticle de bere. Dar e scris în cartea
lumii ca si sticlele sã aibã multe de întâmpinat. Asa, de pildã,
multe dintre cele care au fost umplute cu vinul cel mai prost
ajung, dupã câteva vreme, sã facã sã gâlgâie în cuprinsul lor
cel mai adevãrat „Lacrima Cristi“, iar sticla în care a
spumegat sampania sã fie la urmã adãpost pentru bulionul de
pãtlãgele rosii.
Dar, oricât de rãu ar ajunge cineva, tot are dreptul sã se
gândeascã la obârsia lui, fie cã a fost ea nobilã sau nu.
Dupã cum spuneam, sticlele au fost trimise prin toate
ungherele lumii. Învelite în paie, au fost asezate cu mare grijã
în lãzi. Sticla noastrã se bucura pretutindeni de cel mai
deosebit respect si poate cã pe vremea aceea, dacã i-ar fi spus
cineva, n-ar mai fi crezut în ruptul capului cã are sã ajungã
odatã un ciob mãrunt si schilod din care sã se adape un canar,
rãtãcit si el într-o casã veche si aproape pãrãsitã.
Lada în care a fost asezatã întâia oarã a fost coborâtã în
pivnita unui negustor de vinuri. Numaidecât a fost scoasã din
paie si spãlatã cu apã curatã. A simtit atunci ceva foarte
plãcut. Apoi au pus-o deoparte, goalã si fãrã dop. Se simtea
parcã stingherã. Îi lipsea ceva si nu stia ce.
În cele din urmã a fost umplutã cu un vin strasnic, dintr-o
podgorie renumitã. Au astupat-o cu multã dibãcie, iar peste
pântec i-au lipit o etichetã pe care erau scrise urmãtoarele
cuvinte: „Prima calitate“. Era asemenea scolarului care-a luat
premiul întâi si mândria era pe de-a-ntregul îndreptãtitã.
Vinul era foarte bun, iar sticla n-avea nici un cusur. Dupã
câtãva vreme, ajunse într-o prãvãlie. În anii tineretii, oricine
simte clocotind în el o undã de duiosie. si într-adevãr, sticla
simtea si ea cã nu mai are astâmpãr si îsi fãcea fel de fel de
pãreri despre lucrurile pe care nu le cunostea. În acelasi timp,
glasul vinului amintea de colinele scãldate în soare si
acoperite cu vitã-de-vie, de chiuiturile si cântecele vesele ale
culegãtorilor.
Într-o bunã zi, a intrat în prãvãlie ucenicul unui blãnar.
- Sã-mi dati vinul cel mai bun pe care-l aveti – a spus el.
Sticla a fost asezatã într-un cos plin cu tot felul de
bunãtãti. Se îngrãmãdeau laolaltã cârnatii cu sunca, brânza si
untul printre feliile de pâine albã. Totul avea sã fie primit de
fata blãnarului, frumoasã si rumenã în obraji, cu ochii plini
de voiosie si cu buzele cãrnoase ca niste cirese coapte. Avea
mâinile subtiri si moi, albe ca zãpada si tot atât de alb îi era
si grumazul. În sfârsit, era cea mai frumoasã fatã din oras.
Se urcaserã toti într-o trãsurã, cu gând sã petreacã în
crâng. Fata tinea cosul pe genunchi. Din mijlocul servetelor
albe se ivea gâtul sticlei. Uneori, din pricinã cã bãtea vântul,
i se zãrea si eticheta rosie. Sticla urmãrea pe furis obrazul
fetei, care si ea nu-si mai lua ochii de la vecin, prieten din
copilãrie, fiul unui zugrav. Isprãvise cu cinste cel din urmã
examen si-a doua zi trebuia sã plece la învãtãturã în
strãinãtate, pe-o corabie pe care avea s-o conducã el însusi.
Poate cã din aceastã pricinã obrazul fetei era posomorât si
întunecat, în timp ce amãrãciunea îi sãpase douã cute la
colturile gurii.
Când au ajuns în pãdure, tinerii s-au retras mai de-o
parte, având pesemne sã-si spunã unele lucruri în soaptã.
Sticla n-a putut auzi ce-si spuneau, din pricinã cã rãmãsese în
cosul cu merinde. Când a fost luatã de-acolo si a putut sã
priveascã în jur cu mai multã usurintã, a rãmas uimitã bãgând
de seamã câtã schimbare se petrecuse pe obrazul fetei. Era,
într-adevãr, tot atât de linistitã ca si în trãsurã, dar se vedea
destul de bine cã în sufletul ei stãruia un grãunte de fericire
deplinã.
Toatã lumea era fericitã si râdea cu voiosie. Blãnarul
ridicã sticla si se grãbi s-o destupe. În clipa aceea, gâtul
sticlei hohotea parcã de un râs înãbusit, stiind c-avea sã
împrãstie în jur o mare multumire. A tras o pocniturã
strasnicã la iesirea dopului si, numaidecât, cu glas tineresc,
vinul a început sã gâlgâie în pahare.
- Sã trãiascã tinerii logodnici! – a strigat blãnarul
ducând paharul la gurã.
Toti ceilalti si-au golit paharele, iar tânãrul marinar si-a
cuprins logodnica de mijloc.
- Dumnezeu sã vã binecuvânteze si sã v-aducã noroc! –
a strigat din nou tatãl fetei.
Tânãrul a umplut iarãsi paharele.
- Sã bem pentru grabnica mea reîntoarcere! – a zis el.
De azi într-un an vom sãrbãtori nunta.
Dupã ce toatã lumea si-a golit paharele, el a ridicat sticla
si, tinând-o strâns de gât, a adãugat:
- Tu mi-ai dat putinta sã sãrbãtoresc cea mai frumoasã
clipã din viata mea! Odatã încheiatã aceastã sãrbãtoare, nu
mai ai ce cãuta pe lume. De azi înainte n-ai sã fii umplutã a
doua oarã, asa cã n-ai sã mai poti înveseli pe nimeni.
Acestea zicând, aruncã sticla din toate puterile. Fata se
uitã lung dupã ea, cu încredintarea c-o vedea pentru ultima
oarã si fãrã sã poatã bãnui cã, mult mai târziu, avea s-o
întâlneascã din nou.
Sticla a cãzut teafãrã în pãpurisul din apropiere. si, cum
sta în marginea lacului, s-a gândit cu tristete la
nerecunostinta oamenilor.
„Eu le-am dãruit cel mai strasnic vin, si-a zis ea. În
schimb, ei m-au oropsit sã înghit fãrã voie apã din baltã.“
De bunã seamã, n-avea cum sã-i mai vadã pe cei în
tovãrãsia cãrora venise. Dar putea sã le-audã cântecele si
hohotele de râs. Târziu, când era aproape sã se înnopteze, au
trecut pe marginea lacului doi feciori de tãrani. Au dat peste
sticlã si-au luat-o cu ei. În ajun, fratele lor, care trebuia sã
ajungã marinar si sã porneascã într-o lungã cãlãtorie, venise
sã-si ia rãmas bun de la ai sãi. Maicã-sa îi punea în desagã
lucrurile de care socotea c-avea sã aibã nevoie. O sticlã de
rachiu fusese astupatã si învelitã în hârtie si bãtrâna se
pregãtea s-o vâre în desagã, când iatã cã intrarã pe usã cei doi
flãcãiasi care gãsiserã sticla goalã la marginea lacului. Mama
desertã numaidecât sticla cea micã în cea mare si adãugã atât
rachiu cât s-o umple pânã la gurã.
- Uite, zise ea, vor avea de-acum rachiu destul ca sã leajungã
pe tot timpul cãlãtoriei si sã nu mai sufere de durere
de burtã dacã s-o întâmpla sã-i apuce furtuna.
si iatã în ce chip sticla noastrã porni în largul lumii.
Marinarul, pe care îl chema Peter Jansen, o primi bucuros
si-o duse pe corabie, aceeasi corabie cu care trebuia sã plece
si tânãrul a cãrui logodnã avusese loc în aceeasi zi. Acesta nu
vãzu sticla, dar, chiar dac-ar fi vãzut-o, de unde sã-i treacã
prin minte cã era aceeasi pe care-o zvârlise în pãpuris în toiul
voiosiei!
În ceea ce-o privea, sticla n-avea cum sã se socoteascã
înjositã, deoarece rachiul era pentru marinari tot atât de
pretios ca si vinul cu care fusese umplutã întâia oarã.
- Iatã cel mai bun leac – spuneau ei de câte ori Peter
Jansen le turna câte-un pãhãrel.
si ascultau cu cea mai mare bucurie cum gâlgâia rachiul
din fundul sticlei.
Câtã vreme a mai pãstrat între pereti cele câteva picãturi
de rachiu, sticla noastrã a fost privitã cu multã prietenie. Dar
într-o zi s-a pomenit goalã, goalã cu desãvârsire. A fost
aruncatã într-un ungher, unde-a rãmas vreme îndelungatã
fãrã ca cineva s-o mai fi bãgat în seamã.
Dar iatã cã într-o zi se stârneste o mare furtunã. Valuri
uriase îmbrâncesc corabia din toate pãrtile. Catargul cel mare
se frânge, apa rãzbate pe punte, oamenii nu mai sunt în stare
de nimic din pricinã cã noaptea e neagrã ca pãcura. si în cele
din urmã corabia se duce la fund.
Cu câteva clipe înainte de-a fi pierit în valuri, tânãrul
cãpitan, la a cãrui logodnã luase parte si sticla, scrisese pe un
petic de hârtie, la o scãpãrare de fulger: „În numele lui Iisus
Hristos, am pierit în fundul mãrii“. si pe acelasi petic de
hârtie adãugase numele corãbiei, alãturi de-al sãu si de-al
logodnicei sale. A vârât-o apoi în cea dintâi sticlã ce i-a cãzut
la îndemânã, a astupat-o si i-a dat drumul în valuri.
Corabia s-a dus la fund, oamenii s-au înecat cu totii.
Sticla care altãdatã avea menirea sã împrãstie prin continutul
ei multumirea si voiosia ducea acum vestea înfricosãtoare a
mortii. A rãtãcit îndelung si zile în sir a vãzut soarele rãsãrind
si apunând. Atunci când zãrile erau aprinse ca para focului, ea
îsi amintea de cuptorul în care se nãscuse si parcã-i venea sã se
arunce în volbura de scântei. Dupã câtãva vreme s-a simtit
obositã sã tot rãtãceascã zadarnic si fãrã nici un rost în larg
de ape, în timp ce vânturile de miazãnoapte si miazãzi
îmbrânceau valurile, când într-o parte, când într-alta. Dacã
furtuna se domolea o clipã, venea alta si-i lua locul. si totusi,
oricât de amarnicã a fost aceastã rãtãcire, biata sticlã a avut
norocul sã nu se izbeascã de vreo stâncã si nici sã fie înghititã
de vreun rechin. Peticul de hârtie, cel din urmã bun-rãmas al
logodnicului cãtre aleasa inimii lui, avea menirea sã ducã cu
sine tristetea si deznãdejdea, o datã ce-ar fi ajuns în mâinile
aceleia care trebuia sã-i cunoascã cuprinsul. Dar, la urmaurmei,
amãrãciunea si deznãdejdea pe care trebuia sã le
pricinuiascã i se pãreau mai putin decât negura asteptãrii în
care se chinuia biata copilã, care nu primise un singur gând
din partea logodnicului ei.
Unde se afla oare? Încotro ar fi trebuit sã se îndrepte
sticla ca sã-i poatã da de urmã? Nu stia nimic. Îsi urmã calea,
târâtã necontenit de ape. La început îi fãcuse plãcere o astfel
de rãtãcire; dar, în cele din urmã, ajunse sã se plictiseascã. Îsi
da foarte bine seama cã nu asta era menirea ei pe lume.
Dupã cine stie câtã vreme, unda o aruncã la mal, pe-un
maldãr de nisip. O gãsi cineva si-o luã. Dar n-avea cine s-o
desluseascã în clipa aceea, cãci locul în care se afla era la mii
de leghe depãrtare de locul în care luase nastere.
Omul a destupat-o, a scos hârtia dintr-însa, a întors-o
pe-o parte si pe alta, dar nestiind sã citeascã, n-a putut sã afle
despre ce era vorba în cuprinsul ei. si-a dat seama totusi cã
trebuia sã fie o veste din partea unor naufragiati. A vârât
peticul de hârtie în sticlã, iar sticla a fost asezatã pe o politã,
într-un dulap dintr-o mare încãpere.
De câte ori venea cineva în casã, i se arãta hârtia, dar nu
putea nimeni sã-i tãlmãceascã cuprinsul. Trecând astfel din
mânã în mânã, din pricinã cã era scrisã cu creionul, slovele
începurã sã se steargã, pânã când nu se mai puturã cunoaste
nici cel putin câteva litere.
Sticla a rãmas în dulap mai bine de un an. Apoi a fost
aruncatã în pod, unde, în scurtã vreme, a fost acoperitã de
praf si de pânze de pãianjen. Cu câtã amãrãciune îsi amintea
de ziua când lãsa sã i se deserte continutul spumos în pahare,
departe, în rãcoarea crângului! si iarãsi, n-avea sã uite nici
goana pe valuri, în timp ce ducea cu sine o tristã veste; cel
din urmã bun-rãmas al unui suflet rãpus atât de timpuriu.
N-a mai scos-o nimeni din întunericul podului douãzeci
de ani în sir. Poate c-ar fi rãmas un veac acolo dacã nu s-ar fi
dãrâmat casa, ca sã se înalte în locul ei o alta, mult mai
frumoasã si mai încãpãtoare. Când au început sã dea jos
acoperisul, au dat peste sticlã. Cineva si-a adus aminte cã
ascundea în fundul ei o tainã. Dar sticla aproape cã nu-si mai
amintea nimic.
„Dacã n-as fi fost aruncatã în pod, poate c-as fi învãtat
limba tãrii acesteia, îsi zicea ea. Pe câtã vreme, în beznã si în
praf, printre soareci si pãianjeni, nu mi-a mai fost cu putintã
sã fac nimic si toti au uitat de mine...“
Ai casei însã au sters-o de praf si-au spãlat-o cu grijã,
astfel cã tot mai putea fi bunã la ceva. Simtea cum o cuprinde
din nou voiosia de altãdatã. Peticul de hârtie s-a dus odatã cu
apa cu care fusese spãlatã. si când se gândea cât de mult îl
pãstrase! A fost umplutã cu niste seminte ce trebuiau duse
departe, spre miazãnoapte. Bine astupatã si bine împachetatã,
s-a pomenit din nou pe o corabie, într-un ungher întunecos,
unde nu puteau sã strãbatã nici lumina opaitului, nici razele
lunii, nici vãpaia soarelui.
„La ce-mi foloseste o astfel de cãlãtorie – îsi zicea ea -
când nu mã pot bucura de nimic?“
Dar, într-o bunã zi, trebuia s-ajungã la capãt.
Când a ajuns, a fost numaidecât despachetatã. Cel care-o
despacheta, aruncând sforile si hârtiile, striga cu ciudã:
- Au acoperit-o în asa fel ca sã n-o mai poatã nimeni
desface. Mare minune dacã nu cumva s-o fi spart!
Dar sticla era teafãrã si nevãtãmatã. În afarã de asta,
întelegea fiecare cuvânt rostit. Era aceeasi limbã pe care-o
vorbiserã cei din preajma cuptorului, negutãtorul de vinuri,
cei ce fãcuserã chef în pãdure si marinarii în tovãrãsia cãrora
cãlãtorise pe corabie, singura limbã pe care-o cunostea.
Asadar, se reîntorsese în tara ei! De bucurie, era cât
pe-aci sã scape din mâinile celui care o despacheta. Se simtea
stãpânitã de atâta duiosie încât nu-si dãdu seama când i se
scoase dopul si când îi fu desertat continutul. si tocmai când
îsi veni în fire, se pomeni aruncatã într-o pivnitã, unde avea
sã rãmânã uitatã ani si ani.
„si totusi, îsi zicea ea, unde te-ai putea simti mai bine
decât în tara ta, chiar dacã soarta te-a blestemat sã putrezesti
într-o pivnitã umedã si întunecoasã!“
Dupã câtãva vreme, omul care locuia în casa aceea s-a
mutat, luând toate sticlele cu el. Se îmbogãtise si trãia acum
într-un palat. Într-una din zile, a dat un mare ospãt. Tot
parcul din jurul clãdirii era plin de lampioane colorate,
asemenea unor lalele învãpãiate de razele soarelui. Seara
era minunatã. Prin ungherele mai îndepãrtate, poate din
pricinã cã lampioanele nu fuseserã de-ajuns, asezaserã sticle
în gâtul cãrora înfipseserã lumânãri. Printre ele se afla si
sticla noastrã. Cât se simtea de fericitã! Vedea iarãsi copaci
înverziti, auzea cântece, lua parte la voiosia obsteascã.
Oricum, ar fi avut de ce sã fie nemultumitã, deoarece se afla
cam la o parte. Dar nu era mai bine acolo decât în forfota
oaspetilor? Putea sã guste în liniste un ceas de fericire, uitând
cã petrecuse douãzeci de ani aruncatã într-un pod. Necazurile
trecutului nu mai însemnau nimic pentru ea.
Într-un târziu, trecu pe lângã sticlã o pereche de tineri
logoditi. Parcã nici n-ar fi vrut sã ia parte la voiosia celorlalti.
Sticla îsi aduse numaidecât aminte de tânãrul cãpitan, de fata
atât de drãgãlasã a blãnarului si de logodna din pãdure.
În parcul din jurul clãdirii putea sã intre oricine. Venise
si lume de departe, care nu fusese poftitã la ospãt, ca sã se
bucure de frumusetea serbãrii.
Printre cei singuratici se afla si o fatã bãtrânã, pe care
nimeni n-o bãga în seamã. Întâlnind perechea ce pãrea sã fie
atât de multumitã, îsi aminti de-o veche logodnã, poate
tocmai în clipa când la acelasi lucru se gândise si sticla. si
apoi, cum sã nu-si aminteascã, de vreme ce nu era alta decât
fata blãnarului? Ceasul logodnei fusese cel mai fericit din
viata ei si n-avea cum sã-l mai uite. Trecu pe lângã sticlã fãrã
s-o recunoascã, desi nu se schimbase întru nimic. La rândul
ei, nici sticla n-o mai recunoscu pe fata blãnarului, fiindcã
aceasta nu mai pãstra nimic din frumusetea de odinioarã. Asa
se întâmplã de multe ori în viatã. Te întâlnesti cu oameni cu
care ai avut strânse legãturi cândva, fãrã sã-i mai poti
recunoaste.
La sfârsitul serbãrii, sticla a fost furatã de un strengar,
care-a vândut-o cu zece gologani ca sã-si cumpere o
prãjiturã. Era acum în stãpânirea unui negutãtor de vinuri,
care-a umplut-o cu un vin foarte bun. Dar nici în prãvãlia lui
n-a rãmas multã vreme. A fost cumpãratã de un cãlãtor care,
în duminica urmãtoare, trebuia sã porneascã la drum cu
balonul.
Când s-a ivit ziua plecãrii, lumea s-a îngrãmãdit din
toate pãrtile, ca mai întotdeauna în astfel de împrejurãri,
deoarece, pe vremea aceea, balonul era un lucru nou si multi
nu stiau la ce anume ar putea sã foloseascã.
Cãpeteniile orasului se urcarã pe un fel de podet si
muzica militarã cânta. Sticla vedea totul prin gãurile unui cos
în care fusese asezatã alãturi de-un iepure viu. Urecheatul se
uita speriat într-o parte si într-alta. Bãnuise pesemne cã în
scurtã vreme avea sã fie lãsat sã cadã din balon, ca sã aibã
lumea de ce râde. Sticla însã nu pricepea nimic din toate
acestea. Vedea cum balonul se umflã din ce în ce, clãtinându-se.
În cele din urmã, frânghiile cu care fusese legat furã tãiate.
Numaidecât, cu sãrituri sprintene, începu sã urce în vãzduh,
ducând cu el un om si cosul în care se aflau iepurele si sticla.
Muzica rãsuna cu si mai multã putere si toatã lumea tipa,
bãtând din palme.
„Într-adevãr, ciudat soi de cãlãtorie! – îsi zise sticla. Ai
cu toate acestea, strãbãtând vãzduhul, marele noroc de-a nu
te izbi de nimic si asta e de cea mai mare importantã pentru
mine.“
Mii de oameni se îngrãmãdiserã pe strãzi, urmãrind
înãltarea balonului. Fata cea bãtrânã se afla printre ei. Dar ea
nu coborâse în stradã, ci sta la fereastra mansardei, acolo
unde fusese asezatã colivia cu micul canar care n-avea din ce
sã bea apã, multumindu-se ca, din când în când, sã-si
rãcoreascã ciocul într-o farfurioarã spartã.
Fata bãtrânã se plecã mai mult pe marginea ferestrei ca
sã vadã balonul si dãdu la o parte o glastrã în care înflorea o
tulpinã fragedã de mirt, singura podoabã din odãita ei sãracã.
Vãzu cum omul urcat în balon dãdu mai întâi drumul
iepurelui; dupã aceea îsi umplu un pahar ca sã bea în
sãnãtatea celor de jos, care îl urmãreau cu privirea; în sfârsit,
lãsã sã cadã sticla, fãrã sã-i fi fost teamã cã ea putea sã spargã
capul cine stie cãrui biet crestin cumsecade.
Dar nici sticla n-avu rãgazul de trebuintã sã se
gândeascã la marea cinste ce i se fãcea, de-a fi lãsatã sã
pluteascã deasupra orasului cu acoperisuri de aramã si turle
strãlucitoare, ca sã cadã dupã aceea drept în mijlocul
multimii.
Ametise parcã si se rostogolea în fugã, dându-se peste
cap.
O astfel de goanã, în cea mai deplinã libertate, i se
pãrea o adevãratã fericire. Cât se simtea de multumitã vãzând
cã nu numai toate privirile, dar si toate ocheanele erau
îndreptate numai spre dânsa! Trosc! Dar ce s-a întâmplat? A
cãzut pe un acoperis si s-a spart drept în douã. Sfãrâmãturile
s-au rostogolit la pãmânt, prefãcându-se în tãndãri, în clipa
când se izbirã de lespezile cu care era poditã ograda. Singur
gâtul rãmase întreg si se desprinse atât de frumos de restul
sticlei, încât îti venea sã crezi cã fusese tãiat cu diamantul.
Cei din apropiere, auzind zgomot, se grãbirã sã ridice de
jos gâtul sticlei.
- Strasnic pãhãrut de pus în colivie! – ziserã ei. Are din
ce se adãpa o pãsãricã.
Dar fiindcã n-aveau nici colivie, nici pãsãricã, chiar
dacã n-ar fi fost mai mult decât o biatã vrabie, cum era sã le
treacã prin minte sã-si cumpere si una si alta numai pentru cã
gãsiserã un gât de sticlã aruncat de cine stie cine? Totusi,
cineva îsi aduse aminte de fata bãtrânã care locuia la
mansardã.
Într-adevãr, ea primi gâtul sticlei cu multã bucurie, îl
astupã la un capãt cu un dop, îl umplu cu apã si-l asezã în
colivie. Canarul, care avea acum apã din belsug, începu sã
ciripeascã cu mai multã voiosie si cânta de-ti era mai mare
dragul.
Gâtul sticlei a primit si aceastã nouã ciudãtenie a sortii
cu resemnare deplinã. La urma-urmei, nu fusese îndeajuns de
fericit în atâtea alte împrejurãri, mai ales când avusese
prilejul sã pluteascã în vãzduhuri, rãtãcind deasupra norilor?
Peste câteva zile, fetei bãtrâne veni sã-i facã vizitã o
prietenã si gâtul sticlei rãmase foarte mirat când bãgã de
seamã cã, în loc sã aducã vorba si despre dânsul, ele vorbirã
despre cu totul altceva si, îndeosebi, despre floarea din
glastrã.
- Sã nu cheltuiesti bani cu florile la cununia fiicei tale,
spuse fata bãtrânã. Îti dãruiesc glastra pe care-o vezi în
fereastrã. Tulpina e încãrcatã de flori. E din rãsadul pe care
mi l-ai dat în ziua când m-am logodit. Peste un an, pe vremea
aceea, urma sã-mi fac din florile lui cununa de mireasã. Dar
aceastã clipã nu s-a mai ivit. Ochii care aveau sã mã
cãlãuzeascã în largul vietii mi-au secat de plâns si s-au stins
pentru totdeauna. Logodnicul meu se odihneste în fundul
apelor. Floarea a crescut si eu am îmbãtrânit. Dar rãsadul pe
care mi l-ai dãruit atunci tot mai poate fi bun la ceva. Din
florile lui vom împleti cununa care va împodobi fruntea
copilei tale.
Nãpãditã de atâtea amintiri dureroase, biata fatã bãtrânã
nu-si mai putea stãpâni hohotele de plâns. Aduse vorba
printre suspine de tânãrul cãpitan si de logodna care avusese
loc în pãdure. De toate îsi aduse aminte, fãrã ca totusi un
singur lucru sã-i mai fi trecut prin gând: de unde era sã stie
cã în marginea ferestrei, în colivia canarului drag, se afla
cineva din vremea aceea, cineva ce fusese martor la logodna
ei: gâtul sticlei care se desfundase cu atâta zgomot si din
cuprinsul cãreia gustaserã toti cei de fatã, ciocnind în
sãnãtatea tinerei perechi?
Dar nici gâtul sticlei n-avea cum s-o mai recunoascã pe
logodnica de odinioarã. Când, în sfârsit, a putut ajunge la
încredintarea cã nimeni nu-l mai bãga în seamã si cã nu se
minuna câtusi de putin de trecutul lui, plin de atâta strãlucire
– când era stiut cã se afla acolo printr-o întâmplare, în urma
cãderii din înaltul cerului – s-a posomorât în asa chip încât
n-a vrut sã mai asculte cele ce-si spuneau cele douã bãtrâne.

Voteaza

(0 voturi)

Comentarii(0)



Scris de
adventurekids
Data
17 feb. 2010
Vizionari
3283
0 voturi
Reclama 1 zona editabila
Reclama2_Detaliu_Articole