Aici gasesti provocari ce cresc odata cu tine! Jocuri, povesti, poezii, poze haioase, glume, printabile, bancuri si video-uri de râs.
 

Poveşti din Danemarca

Lebedele, de H. C. Andersen

Lebedele

Departe de-aici, acolo unde se duc rândunelele când la noi e iarnã, era odatã un crai care avea unsprezece bãieţi şi o fatã pe care o chema Eliza. Cei unsprezece fraţi erau prinţi, aveau câte o decoraţie la piept şi sabie la şold şi aşa se duceau la şcoalã; scriau cu creioane de diamant pe tãbliţe de aur şi învãţau pe de rost tot atât de bine pe cât citeau. Când îi auzeai, ştiai numaidecât cã sunt prinţi. Eliza, sora lor, şedea pe un scãunel de sticlã şi avea o carte cu poze care costase o mulţime de parale. Trãiau bine copiii, numai cã asta n-a ţinut prea mult! Tatãl lor, craiul, s-a însurat cu o crãiasã rea şi hapsânã, cãreia nu-i erau dragi copiii. Au putut sã vadã asta chiar de la început; în palat era petrecere mare şi ei s-au apucat sã se joace de-a musafirii; de obicei, când se jucau aşa cãpãtau o mulţime de prãjituri şi de mere coapte, acum însã crãiasa cea nouã le-a dat o ceaşcã cu nisip şi le-a spus cã se pot juca foarte bine şi aşa. Peste vreo sãptãmânã, crãiasa a dus-o pe Eliza la ţarã, la nişte ţãrani, iar pe prinţi atâta i-a tot vorbit de rãu faţã de crai, cã acesta nici nu s-a mai îngrijit deloc de ei.

- Duceţi-vã şi voi în lumea largã - le-a spus crãiasa cea hapsânã; zburaţi ca nişte pãsãri fãrã glas! Dar n-a fost chiar aşa de rãu cum ar fi vrut ea. Prinţii s-au prefãcut în unsprezece lebede frumoase. Au scos un strigãt şi au ieşit în zbor pe ferestrele palatului şi au luat-o peste parc şi peste pãdure. Era dis-de-dimineaţã tare când au trecut pe la cãsuţa în care stãtea sora lor Eliza. La vremea asta ea dormea. S-au învârtit pe deasupra casei, şi-au întins gâturile lungi şi au bãtut din aripi, dar nimeni nu i-a vãzut, nici nu i-a auzit. Aşa cã au plecat mai departe, s-au înãlţat deasupra norilor şi s-au tot dus pânã au ajuns la o pãdure care se întindea chiar pânã la marginea mãrii. Eliza şedea în cãsuţa ţãranului şi se juca cu o frunzã verde de brusture, cã altã jucãrie n-avea; fãcuse o gaurã în frunzã şi acum se uita prin gaurã la soare şi i se pãrea cã vede ochii limpezi ai fraţilor ei şi când razele de soare îi alunecau pe obraz parcã ar fi sãrutat-o ei. Zilele treceau toate la fel. Când vântul se strecura printre tufele de trandafir din grãdinã şi şoptea: «Cine-i mai frumos decât voi?», trandafirii clãtinau din cap şi spuneau: «Eliza». Când vreo babã şedea duminicã la uşã cu cartea de rugãciuni pe genunchi şi vântul întorcea filele şi spunea cãrţii: «Cine-i mai cucernicã decât tine?», cartea rãspundea: «Eliza». şi chiar aşa era cum spuneau trandafirii şi cartea de rugãciuni. Când a împlinit cincisprezece ani s-a întors acasã. Dar când a vãzut crãiasa cât era de frumoasã, i-a fost ciudã pe fatã şi grozav ar fi vrut s-o schimbe în lebãdã ca şi pe fraţii ei, dar n-a îndrãznit sã facã asta chiar îndatã, fiindcã craiul voia sã- şi vadã fiica. Crãiasa s-a dus de dimineaţã în odaia ei de baie, care era de marmurã, cu sofale moi şi covoare scumpe. A luat trei broaşte, le-a sãrutat şi a spus uneia din ele: «Când are sã intre în baie Eliza, sã te aşezi pe capul ei ca sã se facã proastã ca tine!» Altei broaşte i-a spus: «Aşazã-te pe fruntea ei ca sã se facã urâtã ca tine şi tatã-sãu sã n-o mai cunoascã!», iar celei de-a treia broaşte i-a spus: «Aşazã-te pe inima ei, ca sã nu mai fie cu cugetul curat şi sã o doarã inima!»

Dupã aceea a bãgat în apã cele trei broaşte şi apa deodatã s-a fãcut verde; a chemat-o pe Eliza, a dezbrãcat-o şi a pus-o sã intre în apã. şi când Eliza a intrat în apã, o broascã i s-a pus în pãr, alta pe frunte şi alta pe piept, însã Eliza parka nici nu le-ar fi simţit. Când a ieşit din baie, pe apã au rãmas trei flori roşii de mac. Dacã broaştele n-ar fi fost veninoase şi nu le-ar fi sãrutat vrãjitoarea, s-ar fi prefãcut în trandafiri roşii, dar oricum, tot în flori au trebuit sã se prefacã, fiindcã şezuserã pe capul şi pe inima Elizei şi Eliza era aşa de cucernicã şi de nevinovatã încât farmecele nu aveau asupra ei nici o putere. Crãiasa, când a vãzut aşa, a frecat-o pe fatã cu zeamã de nucã şi a înnegrit-o toatã, a uns-o pe faţã cu o alifie rãu mirositoare şi i-a încâlcit pãrul. Aşa cã acuma era cu neputinţã s-o mai cunoascã cineva. Tatã-su s-a speriat când a vãzut-o şi a spus cã nu-i fata lui; nimeni n-a mai cunoscut-o, numai câinele din curte şi cu rândunelele ştiau cã-i ea, dar pe ei nu-i întreba nimeni. Biata Eliza a început sã plângã şi s-a gândit la cei unsprezece fraţi ai ei, care acuma nu mai erau acolo. A plecat amãrâtã de la palat şi a umblat o zi întreagã pe câmp şi prin mlaştini şi seara a ajuns la o pãdure mare. Nu mai ştia nici ea încotro sã apuce şi era tare necãjitã şi îi era dor de fraţii ei, care de bunã seamã cã fuseserã alungaţi ca şi ea. Voia sã-i căute şi sã-i gãseascã. Abia apucase sã intre în pãdure şi a prins-o noaptea. Cum nu mai ştia pe unde sã meargã, s-a aşezat pe muşchiul moale, şi-a spus rugãciunea şi şi-a pus capul pe o buturugã. Era o linişte adâncã, nu bãtea vântul şi de jur împrejur, prin iarbã şi pe muşchi, strãluceau o sumedenie de licurici; când a atins o creangã cu mâna, gândacii luminoşi au cãzut peste ea ca nişte stele cãzãtoare. Toatã noaptea i-a visat pe fraţii ei; se fãcea cã se jucau ca altãdatã, când erau mici, scriau cu creioane de diamant pe tãbliţe de aur şi se uitau în cartea cu poze care costase o mulţime de parale, însã pe tãbliţã nu mai scriau ca altãdatã linii şi rotocoale, ci isprãvile vitejeşti pe care le fãcuserã; tot ce trãiserã şi vãzuserã de atunci încoace. şi în carte toate prinseserã viaţã, pãsãrile cântau şi oamenii ieşeau din carte şi vorbeau cu Eliza şi cu fraţii ei, dar când se întorcea fila, ei sãreau repede înãuntru, ca sã nu se încurce pozele. Când s-a trezit, soarele era sus. Eliza nu putea sã-1 vadã, fiindcã copacii îşi întindeau crengile dese deasupra ei, dar razele se jucau printre frunze şi fluturau ca un vãl de aur. Mireasma rãcoroasã a pãdurii o învãluia şi pãsãrile aproape cã i se aşezau pe umeri. Auzea un murmur de apã; erau nişte pâraie care se vãrsau într-un lac cu fundul de nisip moale. Pe mal erau tufişuri dese, numai într-un loc era o deschizãturã pe care o fãcuserã cerbii şi pe aici s-a scoborât şi Eliza cãtre apã. Lacul era aşa de limpede încât, dacã vântul n-ar fi mişcat crengile, ai fi putut crede cã-i zugrãvit, aşa de desluşit se oglindeau pe luciul lui frunzele, şi cele luminate de soare, şi cele care stãteau în umbrã. Când şi-a zãrit faţa în apã, s-a speriat vãzând cât era de urâtã şi de neagrã. Dar când a luat apã în pumni şi s-a frecat pe faţã şi pe ochi, pielea iar s-a înãlbit; atunci s-a dezbrãcat şi s-a bãgat în apã; o fatã mai frumoasã decât ea nu se mai afla pe lume. Dupã ce s-a îmbrãcat iar şi şi-a împletit pãrul, s-a dus la un pârâu, a luat în pumni apã, a bãut şi a intrat iar în pãdure, fãrã sã ştie nici ea încotro merge. Se gândea la fraţii ei şi se gândea cã Dumnezeu n-are s-o lase sã piarã; doar el pusese sã creascã meri sãlbatici prin pãdure, ca sã aibã ce mânca vreun rãtãcit flãmând cum era ea. şi chiar a gãsit un mãr de-aceştia cu crengile încovoiate de atâtea mere câte avea. A mâncat pânã s-a sãturat, a pus crengile proptele şi a plecat mai departe, în întunericul pãdurii. Era aşa de mare liniştea încât îşi auzea paşii când cãlca pe frunzele uscate. Nu era nici o pasãre nicãieri şi razele de soare nu strãbãteau prin frunzişul des; trunchiurile copacilor erau aşa de aproape unul de altul încât fãceau ca un zid de jur împrejurul ei. Era o singurãtate cum nu mai pomenise ea niciodatã. Noaptea a venit, dar de data asta nu mai era nici un licurici. Mâhnitã, s-a aşezat jos ca sã doarmã şi i se pãrea cã ramurile de deasupra ei s-au dat într-o parte şi Dumnezeu se uita blând la ea, şi îngeraşii se uitau şi ei peste umerii şi pe sub braţele lui, ca s-o vadã. Dimineaţa, când s-a trezit, nu ştia dacã visase sau dacã fusese chiar aşa. A pornit iar prin pãdure şi s-a întâlnit cu o babã care culegea într-un paner zmeurã şi mure. Baba i-a dat şi ei mure şi zmeurã. Eliza a întrebat-o dacã n-a vãzut unsprezece prinţi cãlãri prin pãdure.

- Nu - a spus baba - da’ ieri am vãzut unsprezece lebede pe-un râu aici aproape şi fiecare cu câte o coroanã de aur pe cap. Baba a dus-o pe Eliza pânã la un pripor, la picioarele cãruia şerpuia un râu mititel; copacii de pe maluri îşi întindeau unii cãtre alţii ramurile stufoase şi acolo unde nu ajunseserã sã se împreune îşi smulseserã din pãmânt rãdãcinile şi atârnau cu crengile încâlcite peste apã. Eliza şi-a luat rãmas bun de la babã şi a pornit de-a lungul râului pânã a ajuns la malul mãrii. Marea se întindea în faţa ei, dar nu se zãrea nici o luntre; cum sã meargã mai departe? şi cum stãtea ea aşa pe gânduri, privirile i-au cãzut pe pietricelele care umpleau ţãrmul. Sticlã, fier, piatrã, tot ce arunca marea pe ţãrm era şlefuit şi poleit şi cãpãtase înfãţişarea apei care era mai moale decât mâna ei gingaşã. şi ea s-a gândit: «Apa se mişcã mereu şi tot ce-i aspru netezeşte; tot aşa am sã fiu şi eu, neostenitã; vã mulţumesc cã m-aţi învãţat asta, voi, valuri veşnic mişcãtoare! Îmi spune inima cã o datã şi o datã aveţi sã mã duceţi la fraţii mei dragi».

Pe iarba de mare udã de pe ţãrm erau unsprezece pene albe de lebãdã. Eliza le-a strâns şi le-a luat. Era singurãtate mare şi acolo, dar Eliza nu se simţea singurã, fiindcã marea era mereu alta; în câteva ceasuri îşi schimba înfãţişarea mai mult decât un lac într-un an întreg. Când trecea câte un nor mare şi negru, marea parcã zicea: pot sã fiu şi întunecatã; pe urmã bãtea vântul şi valurile erau albe de spumã, iar când norii erau roşii şi vântul stãtea, marea era trandafirie şi pe urmã era iarãşi când verde, când albã, dar oricât ar fi fost de liniştitã, lângã ţãrm apa tot se mişca; se ridica domol ca pieptul unui copil care doarme. Când soarele tocmai asfinţea, Eliza a vãzut cum veneau din larg unsprezece lebede cu coroane de aur pe cap; zburau una dupa alta şi de departe parcã erau o panglicã lungã, albã. Eliza s-a ascuns dupã un tufiş; lebedele s-au lãsat jos şi şi-au scuturat aripile mari şi albe. Când soarele s-a scufundat în apã, lebedele deodatã s-au preschimbat în oameni; în faţa Elizei stãteau acuma cei unsprezece prinţi frumoşi, fraţii ei. Fata a scos un ţipãt. Cu toate cã se schimbaserã mult de când nu-i mai vãzuse, a ghicit cã fraţii ei erau. S-a repezit în braţele lor, a spus fiecãruia pe nume şi fraţii nu mai puteau de bucurie cã au gãsit-o iar pe sora lor, care acuma era mare şi frumoasã. Râdeau şi plângeau şi spuneau cât de rãu se purtase mama vitregã cu ei toţi.

- Noi - a zis fratele cel mai mare - suntem lebede numai cât stã soarele pe cer; îndatã ce soarele apune ne cãpãtãm iar înfãţişarea omeneascã. De aceea trebuie sã avem grijã ca la apusul soarelui sã avem pãmântul sub picioare, fiindcã dacã ne prinde noaptea în vãzduh, deasupra apei, cãdem în chip de oameni în apã şi ne înecãm. Nu locuim aici. Stãm într-o ţarã tot aşa de frumoasã ca asta, de cealaltã parte a mãrii, dar drumul pânã acolo e lung. Trebuie sã trecem în zbor marea şi nu-i nici o insulã pe care sã poposim noaptea. Este numai o stâncã îngustã în mijlocul mãrii; de-abia avem loc sã stãm strânşi unul lângã altul; când marea-i zbuciumatã, valurile ne stropesc pânã sus, dar noi stãm neclintiţi şi mulţumim lui Dumnezeu cã avem unde sã poposim. şi stãm aşa toatã noaptea, cu chipurile noastre de oameni; dacã n-ar fi stânca asta, n-am putea sã ne mai vedem niciodatã ţara noastrã dragã, fiindã ne trebuie douã zile, cele mai lungi ale anului, ca sã ajungem pânã aici. Numai o datã pe an ne este îngãduit sã ne întoarcem în ţarã şi nu putem sta decât unsprezece zile, în care timp zburãm pe deasupra pãdurii de unde putem sã zãrim palatul în care ne-am nãscut şi unde stã tata şi sã vedem turla bisericii în care-i înmormântatã mama. Aici parcã toţi copacii şi toate tufişurile sunt rude cu noi, aici aleargã pe câmpie caii sãlbatici pe care i-am vãzut în copilãria noastrã, aici lemnarii cântã vechi cântece dupã care jucam când eram copii, aici e patria noastrã, încoace ne trage mereu inima sã venim şi aici, în sfârşit, te-am gãsit surioarã dragã. Numai douã zile putem sã mai rãmânem şi dupã aceea trebuie sã plecãm iar pe deasupra mãrii, într-o ţarã minunatã, dar care nu-i ţara noastrã. Dar cum sã te luãm cu noi, cã n-avem nici corabie, nici luntre?

- N-aş putea oare sã vã mântui de vrajã?, i-a întrebat ea. şi aşa au stat de vorbã mai toatã noaptea şi au aţipit doar câteva ceasuri.

Eliza s-a trezit de fâlfâitul aripilor pe deasupra ei. Fraţii se schimbaserã iar în lebede. Au zburat de câteva ori de jur împrejur, apoi şi-au întins aripile şi au plecat în zori; cel mai tânãr însã a rãmas în urmã, s-a lãsat în jos şi şi-a plecat capul pe genunchii ei şi ea 1-a mângâiat pe aripi; toatã ziua au stat aşa împreunã. Cãtre searã au venit şi ceilalţi şi când soarele asfinţit, s-au prefãcut iar în oameni.

- Mâine - au spus ei - plecãm şi nu ne mai putem întoarce decât peste un an. Nu putem sã te lãsãm aici. Mai bine hai cu noi. Suntem destul de voinici ca sã te ducem în braţe, atunci de ce adicã n-am putea sã te luãm pe aripi şi sã zburãm cu tine pe deasupra mãrii?

- Da, da, luaţi-mã cu voi - a spus Eliza. Toatã noaptea au lucrat şi au împletit o plasã mare şi groasã din rãchitã mlãdioasã şi trestie tare. Au pus-o pe Eliza în plasã şi, când a rãsãrit soarele şi fraţii s-au prefãcut iar în lebede, au apucat plasa cu pliscurile şi s-au înãlţat în zbor, spre nori, cu sora lor, care încã dormea. Razele soarelui îi cãdeau drept pe obraz şi de aceea o lebãdã zbura chiar deasupra capului ei, ca sã-i facã umbrã cu aripile. Erau departe-n larg când Eliza s-a trezit; întâi a crezut cã viseazã când s-a vãzut dusã aşa prin aer pe deasupra mãrii.

Lângã ea erau o creangã de zmeurã şi o legãturã de rãdãcini bune de mâncat. Fratele cel mai mic le culesese şi le pusese acolo. Ea i-a mulţumit c-un zâmbet, fiindcã ştia care era: era acela care îi zbura deasupra capului şi îi fãcea umbrã cu aripile. Erau aşa de sus încât o corabie dedesubtul lor pãrea un pescãruş alb. Deodatã au ajuns deasupra unui nor mare, dar când Eliza s-a uitat mai bine, era un munte şi pe munte alergau umbra ei şi umbrele celor unsprezece lebede. Era o privelişte mai minunatã decât tot ce vãzuse ea vreodatã. Dar când soarele s-a urcat mai sus pe cer şi muntele a rãmas în urmã, au pierit şi umbrele.

Toatã ziua au zburat prin vãzduh ca o sãgeatã zbârnâitoare; totuşi mergeau mai încet decât de obicei, fiindcã acuma o duceau şi pe Eliza cu ei. Vremea a început sã se strice. Se fãcea searã. Eliza vedea cu îngrijorare cum soarele se lasã cãtre asfinţit şi stânca din mijlocul mãrii nu se zãrea. I se pãrea cã lebedele dãdeau şi mai tare din aripi. Era vina ei cã nu puteau sã zboare destul de repede; când soarele avea sã apunã, ei aveau sã se facã iar oameni, sã cadã în apã şi sã se înece. Se ruga în gând lui Dumnezeu, dar stânca tot nu se zãrea. Se întuneca şi vântul bãtea tot mai tare, vestind furtuna. Norii deşi şi negri acoperirã cerul ameninţãtor şi plin de fulgere, care ţâşneau unul dupã altul. Soarele ajunsese chiar la marginea apei. Elizei îi bãtea inima cu putere. Deodatã lebedele se lãsarã în jos aşa de repede încât ea a crezut cã se prãbuşesc; dar ele au zburat mai departe. Soarele era pe jumãtate în apã; deodatã se zãri sub dânsa stânca. De sus nu pãrea mai mare decât o focã cu capul afarã din apã. Soarele se cobora repede din dosul zãrii; acuma nu mai era decât ca o stea. În sfârşit, piciorul ei atinse stânca şi soarele se stinse cum se stingea cea din urmã pâlpâire a unei hârtii aprinse. Fraţii stãteau braţ la braţ în jurul ei şi nu era loc pe stâncã decât numai pentru ei toţi.

Marea se lovea de stâncã şi împrãştia o ploaie de stropi peste dânşii; cerul era mereu sfâşiat de fulgere şi tunetul bubuia întruna, dar fraţii şi cu sora se ţineau de mânã şi asta le dãdea mângâiere şi curaj. A doua zi în zori vremea s-a liniştit; cum a rãsãrit soarele, lebedele au plecat în zbor cu Eliza. Marea era încã zbuciumatã; de sus, de unde erau ei, spuma albã de pe întinsul verde întunecat al valurilor parcã ar fi fost milioane de lebede care pluteau pe apã.

Când soarele era sus, Eliza a vãzut în faţa ei plutind în vãzduh nişte munţi cu piscuri acoperite de zãpadã; în mijlocul lor se ridica un palat mare şi înalt, cu mai multe rânduri de stâlpi, unii peste alţii; în jurul lui erau pãduri de palmieri şi flori minunate, mari cât nişte roţi de moarã. Ea a întrebat dacã asta e ţara la care trebuiau sã ajungã, dar lebedele au clãtinat din cap, fiindcã ceea ce vedea ea era palatul pe care şi-l clãdeşte în nori Fata Morgana, şi care se schimba mereu, şi în care oamenii nu pot pãtrunde. Eliza s-a uitat mai bine şi deodatã munţii, pãdurile şi palatul s-au prãbuşit şi în locul lor au rãsãrit douãzeci de biserici, toate la fel, cu turnuri înalte şi ferestre arcuite. Parcã se auzea şi orga, dar era numai marea care vuia. Când s-au apropiat, bisericile sau preschimbat în tot atâtea corãbii, iar când Eliza s-a uitat mai bine a vãzut cã erau neguri care pluteau pe apã. Întradevãr, totul în faţa lor se schimba mereu. În sfârşit au zãrit ţara cea aievea la care voiau sã ajungã. În faţa lor, departe, erau munţi albaştri, pãduri de cedri, oraşe şi palate. Soarele nu asfinţise când au ajuns la o peşterã în care muşchiul moale era ca un covor.

- Sã vedem ce-ai sã visezi aici la noapte - a spus fratele cel mai mic şi i-a arãtat odaia ei de culcare.

- Sã dea Dumnezeu sã visez cum aş putea sã vã scap – a spus ea.

S-a rugat lui Dumnezeu s-o ajute şi s-a culcat. Deodatã i s-a pãrut cã zboarã şi ajunge la palatul zânei Morgana. Zâna i-a ieşit înainte, frumoasã şi strãlucitoare, şi totuşi semãna cu baba din pãdure care îi dãduse zmeurã şi-i spusese de lebedele cu coroane de aur pe cap.

- Fraţii tãi pot sã scape - a zis zâna - numai sã ai rãbdare şi sã nu-ţi fie fricã. E drept cã apa, deşi e mai moale decât mâinile tale, totuşi şlefuieşte pietrele, dar ea nu simte durerea pe care au s-o simtã degetele tale şi ea nu are o inimã şi nu simte frica şi chinul pe care ai sã le simţi tu. Vezi tu urzica asta pe care o ţin în mânã? Urzici de acestea cresc prin preajma peşterii în care dormi tu acuma şi numai acestea care cresc pe-aici şi cele care cresc în cimitir sunt bune. Pe acestea tu trebuie sã le culegi şi sã nu te sperii cã au sã te usture mâinile. Dupã aceea sã le zdrobeşti cu piciorul şi sã faci din ele fire şi cu firele acestea sã ţeşi şi sã coşi unsprezece cãmãşi cu mâneci lungi şi sã le arunci peste cele unsprezece lebede şi atunci vraja are sã se desfacã. Dar sã ştii cã din clipa în care ai sã începi lucrul şi pânã ai sã-1 isprãveşti nu trebuie sã vorbeşti deloc, chiar dacã ar trece ani şi ani de zile. Cel dintâi cuvânt pe care îl vei rosti va strãpunge ca un cuţit inima fraţilor tãi; de limba ta atârnã viaţa lor. Bagã bine de seamã! Zâna a lovit-o uşurel cu urzica peste mânã; Eliza a simţit ca o arsurã şi s-a trezit. Se fãcuse ziuã şi lângã ea era o urzicã la fel cu aceea din vis. Fata a cãzut în genunchi, a mulţumit lui Dumnezeu şi a ieşit din peşterã ca sã-şi înceapã lucrul.

Culegea urzici cu mâinile ei gingaşe şi urzicile o ardeau ca focul; mâinile şi braţele ei erau pline de bãşici, dar ea îndura bucuroasã orice, numai sã poatã scãpa pe fraţii ei de vrajã. Zdrobea urzicile cu piciorul şi le prefãcea în fire verzi. Dupã ce a apus soarele, au venit fraţii şi s-au speriat când au vãzut cã Eliza e rãnitã; ei credeau cã-i iar vreo vrajã de-a maşterii; când însã i-au vãzut mâinile, au înţeles ce face sora lor pentru dânşii şi fratele cel mai mic a început sã plângã pe mâinile ei şi acolo unde cãdeau lacrimile bãşicile usturãtoare piereau. Toatã noaptea a lucrat, fiindcã simţea cã nu mai are linişte pânã nu scapã de vrajã pe fraţii ei. În ziua urmãtoare, dupã ce lebedele au plecat, ea a rãmas singurã, dar niciodatã n-a trecut vremea mai repede. O cãmaşã era gata; tocmai începuse pe-a doua când deodatã s-a auzit un corn de vânãtoare. Eliza s-a speriat. Cornul suna tot mai aproape şi s-auzeau şi câinii lãtrând. Eliza a intrat repede în peşterã, şi-a adunat grãmadã urzicile pe care le culesese şi le zdrobise şi s-a aşezat pe ele. Deodatã din râpã a ieşit un câine şi dupã el altul, şi încã unul; toţi au început sã latre la gura peşterii şi în curând vânãtorii au fost şi ei acolo sã vadã ce-i. Cel mai frumos dintre ei şi care era craiul ţãrii aceleia s-a apropiat de Eliza; fatã mai frumoasã decât ea nu vãzuse niciodatã.

- Cum ai ajuns aici, fatã frumoasã?, a întrebat-o el.

Eliza a dat numai din cap, pentru cã n-avea voie sã vorbeascã, cã dacã vorbea punea în primejdie viaţa fraţilor ei. Mâinile şi le-a ascuns sub şorţ, ca sã nu vadã craiul ce trebuia ea sã îndure.

- Hai cu mine - a spus el; nu trebuie sã mai stai aici! Dacã eşti tot aşa de bunã pe cât eşti de frumoasã, am sã te îmbrac numai în catifea şi-n mãtase, am sã-ţi pun pe cap coroanã de aur şi ai sã stai în palatul cel mai frumos pe care-1 am. şi craiul a luat-o pe Eliza şi a aşezat-o pe cal lângã el. Ea plângea şi-şi frângea mâinile. şi atunci craiul a spus:

- Eu îţi vreau numai binele. O datã şi o datã ai sã-mi mulţumeşti. şi a pornit cu ea prin munţi, cu vânãtorii dupã dânsul. Soarele asfinţea când au ajuns în cetatea de scaun a ţãrii, oraş cu multe biserici şi palate. Craiul a dus-o pe Eliza la palatul lui, unde prin sãli de marmurã clipoceau havuzuri şi pereţii erau zugrãviţi şi tavanele erau şi ele zugrãvite. Eliza însã nu se uita la nimic, era mâhnitã şi plângea. Slujitoarele au îmbrãcat-o cu haine scumpe, i-au pus mãrgãritare în pãr şi mãnuşi în degetele urzicate. Gãtitã cum era acuma, era atât de frumoasã încât curtenii s-au închinat şi mai adânc în faţa ei şi craiul a hotãrât sã se însoare cu ea, deşi duhovnicul curţii clãtina din cap şi zicea cã fata asta frumoasã, gãsitã în pãdure, era o vrãjitoare care 1-a orbit pe crai şi i-a furat minţile. Craiul însã nu a ascultat ce spune, a pus muzica sã cânte, a poruncit cele mai bune bucate şi a pus fete frumoase s-o însoţeascã dansând. Apoi a dus-o pe Eliza prin grãdini pline de miresme şi prin odãi mãreţe, dar ea nici nu zâmbea mãcar, fiindcã era nãpãditã de durere. Când au ajuns în odãile ei, craiul a deschis o uşã şi i-a arãtat Elizei o cãmãruţã aşternutã cu covoare verzi şi scumpe şi care semãna cu peştera în care o gãsise. Pe jos era mãnunchiul de fire pe care ea le scosese din urzici şi de-un cui era atârnatã cãmaşa pe care tocmai o isprãvise; toate fuseserã aduse de un vânãtor, care le socotise drept o ciudãţenie.

- Aici ai sã crezi cã eşti tot la tine acasã - a spus craiul. Uite şi lucrul pe care-1 lucrai.

Când Eliza a vãzut lucrul care îi era ei drag, un zâmbet i-a rãsãrit pe buze şi sângele i s-a întors în obraji. S-a gândit la mântuirea fraţilor ei, a sãrutat mâna craiului şi el a strâns-o la piept şi a poruncit sã tragã clopotele şi sã vesteascã nunta. Frumoasa fatã mutã din pãdure era acum crãiasa ţãrii aceleia. Duhovnicul i-a spus craiului câteva vorbe rele la ureche, dar ele n-au ajuns pânã la inima lui. Nunta s-a fãcut şi duhovnicul a trebuit chiar el sã-i puie Elizei pe cap coroana şi când i-a pus-o i-a apãsat-o aşa de tare pe frunte cã a durut-o. Dar inima o durea şi mai tare când se gândea la fraţii ei şi durerile trupului nu le mai simţea. Gura ei era mutã; fiindcã o singurã vorbã ar fi curmat viaţa fraţilor ei, dar ochii ei vorbeau şi arãtau o adâncã dragoste craiului celui bun şi frumos, care fãcea tot ce putea ca s-o bucure. Îi era drag tot mai tare şi mult ar fi vrut ea sã-i spunã ce are pe suflet şi ceo doare. Dar nu putea, trebuia sã fie mutã şi mutã sã sãvârşeascã lucrul pe care-l începuse. Noaptea se scula de lângã el şi se ducea în cãmãruţã şi ţesea cãmaşã dupã cãmaşã; dar când s-o înceapã pe a şaptea, n-a mai avut fire. În cimitir ea ştia cã sunt urzici de care avea nevoie, dar trebuie sã se ducã chiar ea sã le culeagã; cum sã facã oare ca s-ajungã pânã la ele? «Ce-i durerea degetelor pe lângã chinul pe care îl îndurã inima mea?, se gândea ea. Trebuie sã încerc numaidecât!» Cu inima strânsã ca şi cum ar fi fãcut ceva rãu, a ieşit pe furiş în grãdina luminatã de lunã, a pornit prin aleile lungi, apoi pe strãzile pustii şi a ajuns la cimitir. Un singur om o vãzuse, duhovnicul. Numai el fusese treaz pe când toatã lumea dormea. şi el se gândi cã avusese dreptate când spusese cã nu-i lucru curat cu crãiasa; era fãrã nici o îndoialã vrãjitoare şi înşelase pe crai şi pe toatã lumea. Duhovnicul a spus craiului ce vãzuse şi ce credea el cã ar fi şi, la vorbele aspre pe care le rostea, pe obrajii craiului au curs douã lacrimi grele. În inima lui a pãtruns îndoiala. Noaptea s-a prefãcut cã doarme, dar n-a dormit şi a vãzut cum Eliza s-a sculat şi s-a dus încetişor în cãmãruţa ei; şi asta se întâmpla în fiecare noapte.

Cu fiecare zi care trecea, faţa craiului se întuneca tot mai tare. Eliza vedea asta, dar nu înţelegea de ce şi se îngrijora, dar şi mai tare se îngrijora când se gândea la fraţii ei. Cu lacrimi fierbinţi, ea uda catifeaua şi purpura crãiascã. şi iatã cã lucrul ei s-apropia de sfârşit; doar o cãmaşã mai trebuia, dar acuma iar nu mai avea fire şi nici o urzicã; trebuia deci sã se mai ducã o datã, cea din urmã, la cimitir şi sã culeagã nişte urzici. Se gândea cu fricã la drumul pânã acolo, dar nu s-a lãsat clintitã în voinţa ei. Noaptea a ieşit din palat şi s-a dus, dar de data asta craiul şi duhovnicul s-au luat dupã ea; au vãzut cum Eliza a intrat pe poarta cimitirului şi când au intrat şi ei au vãzut cum nişte vrãjitoare şedeau pe o lespede de mormânt. Craiul şi-a întors capul în altã parte, fiindcã şi-a închipuit cã printre ele e şi aceea care adormise asearã cu capul pe pieptul lui.

- Poporul o va judeca - a spus el - şi poporul a judecat-o şi a osândit-o sã fie arsã pe rug.

Au luat-o pe Eliza din odãile cele frumoase şi au dus-o într-o hrubã neagrã şi umedã în care vântul intra şuierând printre gratii; în loc de catifea şi mãtase i-au dat mãnunchiul de urzici ca sã-şi punã capul pe ele. Cãmãşile aspre şi usturãtoare pe care le ţesuse i le-au dat ca sã se înveseleascã, dar nimic n-ar fi putut sã-i fie mai drag decât ele şi ea a început iar sã lucreze ca sã le isprãveascã. Afarã, copiii de pe uliţã cântau cântece în care îşi bãteau joc de dânsa şi nimeni nu-i spunea o vorbã de mângâiere. Spre searã iatã cã la gratii s-a auzit un fâlfâit de aripi; era fratele cel mai mic; aflase unde era sorã-sa şi venise s-o vadã. Ea a început sã plângã de bucurie, deşi se gândea cã noaptea asta avea sã fie cea din urmã pe care o mai avea de trãit. Dar bine cel puţin cã erau cãmãşile aproape gata şi fraţii ei erau aici! Duhovnicul a venit sã stea în ceasul din urmã cu dânsa, fiindcã aşa fãgãduise craiului; dar ea a clãtinat din cap şi 1-a rugat din ochi sã plece. Noaptea asta voia sã-şi isprãveascã lucrul, cã dacã nu-l isprãvea, atunci toate fuseserã degeaba, necazurile, lacrimile şi nopţile ei nedormite. Duhovnicul a plecat spunându-i vorbe aspre. Eliza însã ştia cã era nevinovatã şi nu s-a sinchisit de vorbele lui şi s-a pus sã lucreze. şoriceii umblau repede încoace şi încolo şi îi aduceau urzicile la picioare, ca s-o ajute şi ei cât de cât. La fereastrã a venit o pasãre şi i-a cântat toatã noaptea tot cântece vesele, ca s-o îmbãrbãteze. Cu vreun ceas înainte de rãsãritul soarelui, cei unsprezece fraţi au venit la poarta palatului şi au cerut sã fie duşi în faţa craiului. Li s-a rãspuns cã nu se poate, e noapte, craiul doarme şi nu vrea sã fie trezit. S-au rugat, au ameninţat, a venit straja, a ieşit şi craiul şi a întrebat ce este; dar tocmai atunci a rãsãrit soarele şi pe cei unsprezece fraţi nu i-a mai vãzut nimeni; dar pe deasupra castelului zburau unsprezece lebede. La poarta oraşului se adunase lume de pe lume sã vadã cum au s-o ardã pe vrãjitoare. O mârţoagã trãgea cãruţa în care era Eliza; o îmbrãcaserã cu o rochie de pânzã de sac, pãrul ei cel frumos îi atârna desfãcut pe umeri, obrajii îi erau galbeni, buzele i se mişcau încetişor şi degetele ei împleteau firele verzi de urzicã. Nici chiar pe drumul cãtre moarte ea nu-şi lãsa lucrul. La picioarele ei erau zece cãmãşi, la a unsprezecea lucra acuma. Lumea râdea de ea:

- Ia uite vrãjitoarea cum tot şoşoteşte! Nu spune rugãciuni, cine ştie ce vrãji o fi fãcând! şi şi-a luat şi lucrul ei afurisit! Sã i-1 rupem în bucãţi! şi lumea s-a repezit şi a vrut sã ia cãmãşile şi sã le rupã, dar deodatã au venit în zbor unsprezece lebede şi s-au aşezat de jur împrejurul ei în cãruţã şi au început sã dea din aripi. Lumea s-a tras înapoi speriatã.

- E semn ceresc! E nevinovatã!, şopteau mulţi, dar nu îndrãzneau sã spunã cu glas tare.

Cãlãul a luat-o de mânã, dar Eliza a aruncat cele unsprezece cãmãşi peste lebede şi deodatã au rãsãrit unsprezece prinţi frumoşi; numai cel mai tânãr avea la un umãr aripã în loc de braţ, deoarece cãmaşa lui avea numai o mânecã, din pricinã cã Eliza nu mai avusese timp s-o facã şi pe cealaltã.

- Acuma pot sã vorbesc - a spus ea; sunt nevinovatã! Când lumea a vãzut ce s-a întâmplat, s-a închinat în faţa ei, dar ea a cãzut leşinatã în braţele fraţilor ei: încordarea, spaima şi durerea o copleşiserã.

- Da, e nevinovatã!, a spus fratele cel mai mare şi a povestit tot ce se întâmplase. În timp ce vorbea s-a rãspândit o mireasmã parcã de mii şi mii de trandafiri, fiindcã fiecare lemn din rug fãcuse rãdãcini şi scosese ramuri. Rugul era acuma ca o tufã mare de trandafiri roşii, care toţi erau înfloriţi, în vârf cu o floare albã şi strãlucitoare, care lumina ca o stea. Craiul a cules-o şi a prins-o Elizei în piept. Si atunci ea s-a trezit uşoarã şi seninã. Toate clopotele au început sã batã singure şi pãsãri multe au venit în stoluri; şi a fost iar nuntã la palat, dar o nuntã cum nici un crai nu mai vãzuse vreodatã.

Voteaza

(0 voturi)

Comentarii(0)



Scris de
adventurekids
Data
07 iul. 2010
Vizionari
10184
0 voturi
Reclama 1 zona editabila
Reclama2_Detaliu_Articole