Aici gasesti provocari ce cresc odata cu tine! Jocuri, povesti, poezii, poze haioase, glume, printabile, bancuri si video-uri de râs.
 

Poveşti din Danemarca

Klaus cel mic şi Klaus cel mare

Klaus cel mic si Klaus cel mare

Într-un sat odatã erau doi oameni pe care îi chema la
fel. Pe amândoi îi chema Klaus; unul însã avea patru
cai, iar celãlalt numai un cal. Ca sã-i poatã deosebi unul de
celãlalt, lumea spunea aceluia care avea patru cai Klaus cel
mare, iar aceluia care avea numai un cal, Klaus cel mic.
- si acum ascultati ce li s-a întâmplat:
- Klaus cel mic trebuia sã are toatã sãptãmâna pentru
Klaus cel mare si sã-i împrumute calul pe care-l avea, pe
urmã Klaus cel mare îl ajuta cu cei patru cai ai lui, dar numai
o datã pe sãptãmânã, si anume duminica. Ce mai pocnea din
bici Klaus cel mic mânând cinci cai! O zi întreagã, toti erau
ca si cum ar fi fost ai lui! Soarele strãlucea si toate clopotele
din clopotnitã chemau lumea la bisericã. Oamenii erau toti
gãtiti de sãrbãtoare si se duceau cu cartea de rugãciuni
subsuoarã s-asculte predica si toti se uitau la Klaus cel mic,
care ara cu cinci cai, si Klaus era asa de mândru, încât iar
pocnea din bici si striga: ”Hi, cãlutii mei!”
- Nu trebuie sã spui asa!, zicea Klaus cel mare; numai
un cal e al tãu.
Dar când iar mai trecea cineva, Klaus cel mic uita cã nu
trebuie spunã asa si striga: ”Hi, cãlutii mei!”
- Îti spun o datã pentru totdeauna sã nu mai zici asa –
spuse Klaus cel mare. Dacã mai zici, sã stii cã-i trântesc una
în cap calului tãu de nu se mai scoalã în vecii vecilor!
- Nu, nu mai zic asa!, spuse Klaus cel mic.
Dar când oamenii treceau pe lângã el si îi dãdeau bunã
ziua, el iar se bucura si se gândea ce bine-i cã are cinci cai la
plug si pocnea din bici si striga: ”Hi, cãlutii mei!”
- Las’ cã-ti dau eu tie cãluti!, a spus Klaus cel mare, a
luat un ciocan si a dat una în cap calului lui Klaus cel mic,
de-a cãzut jos calul si nu s-a mai sculat.
- Vai, acuma nu mai am cal – a spus Klaus cel mic si a
început sã se tânguie. Apoi a jupuit calul, a pus pielea la vânt,
sã se usuce, a bãgat-o într-un sac, a luat sacul în spate si s-a
dus la târg, sã vândã pielea calului.
Pânã la târg era departe si drumul trecea printr-o pãdure
mare si întunecoasã si pe lângã asta s-a mai stricat si vremea.
Klaus cel mic s-a rãtãcit si când a dat iar de drumul cel bun
începuse sã se însereze; pe unde se afla el acuma era prea
departe ca sã mai ajungã la oras sau sã se întoarcã acasã pânã
a nu se face noapte.
Chiar lângã drum era o casã, tãrãneascã; obloanele erau
lãsate, dar printre ele se vedea putinã luminã. „Am sã mã rog
sã mã gãzduiascã în noaptea asta” – se gândi Klaus cel mic
si bãtu la usã.
I-a deschis o femeie; dar când a auzit ce vrea, i-a spus
cã bãrbatu-su nu-i acasã si cã nu poate sã-l primeascã.
- Bine, am sã stau afarã – a zis Klaus cel mic si femeia
i-a închis usa în nas.
În curte era un stog de fân si între stog si casã era o surã
cu acoperis de paie.
- Uite, acolo am sã stau – si-a spus Klaus cel mic când
a zãrit acoperisul. Am sã dorm de minune, cã doar
cocostârcul n-are sã umble pe acoperis noaptea si sã mã
ciupeascã de picioare.
Fiindcã, am uitat sã vã spun, pe acoperis îsi avea cuibul
un cocostârc.
Klaus cel mic s-a suit pe surã, s-a întins si s-a întors
pe-o parte, ca sã se aseze mai bine. Obloanele de lemn de la
ferestre nu se închideau bine sus, asa cã se vedea în casã.
În odaie era pusã masa, si pe masã era vin si fripturã, si
un peste strasnic.
Nevasta tãranului si dascãlul de la bisericã sedeau la
masã, numai ei doi, si ea îi turna vin si el înfuleca din peste,
fiindcã era tocmai mâncarea care-i plãcea lui mai mult.
- Tare as mânca si eu!, se gândea Klaus cel mic si îsi
întindea gâtul ca sã vadã mai bine. Pe masã mai era si o
plãcintã grozavã! Un adevãrat ospãt!
Deodatã auzi niste pasi pe ulitã si cineva intrã în curte.
Era bãrbatul care se întorcea acasã.
Era un om foarte cumsecade, atâta numai cã avea o
ciudãtenie: nu putea sã-i sufere pe dascãli. Cum zãrea vreun
dascãl, îl apucau toate nãbãdãile. Chiar de aceea venise
acuma dascãlul la nevastã-sa, ca sã-i dea bunã seara, fiindcã
stia cã bãrbatul nu-i acasã si femeia îl cinstea cum putea mai
bine. Când au auzit cã vine bãrbatul, s-au speriat cumplit si
femeia l-a rugat pe dascãl sã se bage într-o ladã mare si
goalã, pentru cã si ea si el stiau cã bãrbatul nu putea sã-i
sufere pe dascãli. Femeia a ascuns repede în cuptor bucatele
cele bune si vinul, fiindcã dacã le-ar fi vãzut bãrbatul
desigur cã ar fi întrebat ce-i cu ele.
- Ce pãcat!, a oftat sus pe surã Klaus cel mic, când a
vãzut cum pier toate mâncãrurile.
- E cineva acolo?, a întrebat tãranul, s-a uitat în sus si la
vãzut pe Klaus cel mic. De ce stai pe acoperis? Hai mai
bine în casã.
Klaus cel mic i-a spus cã s-a rãtãcit si cã-l roagã sã-l
gazduiascã.
- Bucuros, dar mai întâi hai sã îmbucãm ceva.
Femeia i-a primit foarte bine, a pus masa si le-a dat o
strachinã mare cu terci.
Tãranul era flãmând si a început sã mãnânce cu poftã,
dar Klaus cel mic nu mânca si se gândea mereu la fripturã, la
pestele si la plãcinta care erau în cuptor.
Sub masã, la picioarele lui, era sacul cu pielea de cal pe
care o luase cu gândul s-o vândã la târg. Terciul nu-i plãcea
de fel. Atunci, ce i-a venit lui, a apãsat sacul cu piciorul si
pielea de cal, uscatã cum era, a scârtâit.
- Sst!, a spus Klaus cel mic si pe sub masã a mai dat o
datã cu piciorul în sac si pielea a scârtâit si mai tare.
- Da’ ce ai acolo, în sac?, a întrebat tãranul.
- Un vrãjitor – a rãspuns Klaus cel mic; tocmai îmi
spunea sã nu mai mâncãm terci, fiincã a fãcut el niste
farmece si a umplut cuptorul de fripturã, de peste si de
plãcintã.
- I-auzi minune!, a spus tãranul si repede a deschis
cuptorul si înãuntru erau chiar mâncãrurile acelea gustoase
pe care el credea cã le adusese acolo cu farmece vrãjitorul
din sac.
Femeia n-a avut încotro si a pus îndatã bucatele pe masã
si Klaus si cu tãranul s-au asezat si au mâncat si fripturã, si
peste, si plãcintã. Klaus cel mic a dat iar cu piciorul în sac si
a scârtâit.
- Ce mai spune?, a întrebat tãranul.
- Spune cã a adus trei sticle de vin pentru noi si le-a pus
în ungherul de lângã sobã.
Femeia iar n-a avut încotro si a adus vinul pe care tot ea
îl ascunsese. Tãranul a bãut si s-a veselit. Se gândea cã bine
ar fi dacã ar avea si el un vrãjitor ca acela din sacul lui Klaus
cel mic.
- Poate sã cheme si pe dracul?, a întrebat el. As vrea
sã-l vãd si eu, cã nu l-am vãzut niciodatã.
- Cum sã nu poatã?, a spus Klaus cel mic. Vrãjitorul
meu poate tot ce am eu poftã. Asa-i, bre?, a întrebat el si a dat
cu piciorul în sac.
Pielea a scârtâit iar.
- Ai auzit? Zice cã da. Dar sã stii cã dracul e urât tare,
asa cã mai bine sã nu-l mai chemãm.
- Mie nu mi-e fricã! Dar cum e la mutrã?
- Are sã se arate în chip de dascãl.
- Phu! Atunci e urât de tot. Trebuie sã stii cã eu pe
dascãli nu pot sã-i vãd în ochi, asa mi-s de urâti. Dar nu face
nimic, fiindcã stiu cã nu-i dascãl, ci-i dracul, n-are sã-mi fie
scârbã asa de tare. Numai sã nu s-apropie prea mult de mine.
- Sã-l întreb pe vrãjitor – a spus Klaus cel mic, apoi
s-a aplecat si si-a lipit urechea de sac.
- Ce zice?
- Zice cã sã te duci si sã deschizi lada aceea din colt si
atunci ai sã vezi pe dracul cum stã ghemuit; numai sã tii bine
capacul, sã nu fugã.
- Vrei sã mã ajuti sã-l tiu?, a spus tãranul si s-a dus la
lada în care femeia ascunsese pe dascãl; acesta sedea
înãuntru si nu mai putea de fricã.
Tãranul a ridicat putintel capacul si s-a uitat înãuntru.
- Brr!, a strigat el deodatã si a sãrit înapoi. Acuma l-am
vãzut, semãna leit cu dascãlul nostru. Urât mai era!
Dupã aceea s-au apucat de bãut împreunã si au stat asa
pânã noaptea târziu.
- stii ce, vinde-mi-l mie pe vrãjitor – a spus tãranul; cere
pe el oricât! Îti dau chiar acum o banitã de bani dacã vrei.
- Nu, nu pot – a spus Klaus cel mic. Gândeste-te numai
câte foloase trag eu de pe urma vrãjitorului acestuia.
Dar tãranul nu se lãsa si se ruga mereu sã i-l dea lui.
- Bine, fie – a spus Klaus cel mic; ti-l dau fiindcã ai fost
asa de bun si m-ai gãzduit. Ti-l vând pe o banitã de bani,
numai sã fie banita umplutã cu vârf.
- Îti dau – a spus tãranul – dar sã iei si lada aceea de
colo, nu vreau s-o mai vãd pe-aici, te pomenesti cã o fi tot
înãuntru.
Klaus cel mic a dat tãranului sacul cu pielea cea uscatã
si a luat în schimb o banitã de bani bine umplutã. Tãranul
i-a mai dat chiar si o cãrutã sã ducã banii si lada.
- Rãmâi cu bine – a spus Klaus cel mic si a plecat cu
banii si cu lada în care era dascãlul.
De partea cealaltã a pãdurii era un râu lat si adânc; apa
curgea asa de repede, încât nu puteai sã înoti în susul ei.
Tocmai se fãcuse un pod mare peste râu; Klaus cel mic s-a
oprit la mijlocul podului si a spus cu glas tare, ca sã audã
dascãlul din ladã:
- Ce-mi trebuie mie lada asta? E-asa de grea, parcã ar
avea pietre în ea. Mã ostenesc degeaba s-o tot car dupã mine.
Mai bine s-o azvârl în apã; dacã o duce apa pânã la mine
acasã, bine; dacã nu, atâta pagubã!
Zicând acestea, Klaus cel mic a apucat lada cu o mânã
si a ridicat-o oleacã în sus, ca si cum ar fi vrut sã o arunce în
apã.
- Stai, stai!, a strigat dinãuntru dascãlul. Dã-mi drumul
sã ies!
- Dar ce-o mai fi si asta?, a spus Klaus cel mic,
prefãcându-se cã s-a speriat. Sã stii cã-i dracul! Repede cu el
în apã, sã-l înec!
- Ba nu, ba nu!, a spus dascãlul; dã-mi drumul cã îti dau
o banitã de bani!
- Ei, atunci e altã poveste!, a spus Klaus cel mic si
deschise lada.
Dascãlul sãri repede afarã, împinse cu piciorul lada în
apã, apoi se duse acasã cu Klaus cel mic si dãdu acestuia o
banitã de bani; cu aceea pe care i-o dãduse tãranul avea
acuma douã banite si cãruta era încãrcatã numai cu bani.
- Mi-am vândut bine calul – a spus el când a ajuns acasã
si si-a rãsturnat banii morman în mijlocul odãii. Klaus cel
mare n-are sã mai poatã de ciudã când are sã vadã ce bogat
m-am fãcut eu numai cu un cal; dar mai bine sã nu-i spun
nimic.
si trimise pe un bãiat la Klaus cel mare sã-i dea o ulcicã
de mãsurat banii.
- Ce-o fi vrând el oare sã mãsoare?, s-a gândit Klaus cel
mare si a uns fundul ulcelei pe dinãuntru cu catran, ca sã se
prindã pe fund din ce-avea sã mãsoare Klaus cel mic. si asa
s-a si întâmplat; când si-a luat ulcica înapoi, a vãzut pe
fundul ei trei galbeni.
- Ce sã fie oare?, a spus Klaus cel mare si s-a dus repede
la Klaus cel mic si l-a întrebat:
- De unde ai luat tu atâtia bani?
- De pe pielea de cal! Am vândut-o asearã.
- Bune parale ai luat!, a spus Klaus cel mare.
S-a dus repede acasã, a luat un topor, a omorât cei patru
cai pe care-i avea, i-a jupuit, s-a dus cu pieile la târg si a
început sã strige pe uliti:
- Piei de vânzare! Piei de vânzare! Cine cumpãrã piei
bune?
Toti ciubotarii si tãbãcarii au venit în grabã mare si l-au
întrebat cât cere pe ele.
- O banitã de bani pe fiecare – a rãspuns Klaus cel mare.
- Esti nebun, omule? Ce, crezi cã noi avem parale cu
banita?
- - Piei de vânzare! Cine cumpãrã piei bune?, a început
el iar sã strige si tuturor acelora care-l întrebau cât cere le
rãspundea: „O banitã de bani”.
Atunci toti au spus:
- Îsi bate joc de noi!
si ciubotarii si-au luat calcavurile, si tãbãcarii sorturile
de piele si au sãrit pe Klaus cel mare si l-au luat la bãtaie.
- Piei de vânzare, ha?, strigau alergând dupã el. Las’ cãti
arãtãm noi piei de vânzare, te tãbãcim pe tine întâi, ca sã tii
minte!
si Klaus cel mare abia a scãpat cu fuga din mâinile lor.
Bãtaie ca asta nu mâncase niciodatã.
- Are sã mi-o plãteascã Klaus cel mic, nici o grijã – îsi
spuse el când ajunse acasã. Nu scapã el nepedepsit. Am sã-l
omor!
Lui Klaus cel mic îi murise bunica.
Cât fusese în viatã, se purtase aspru cu dânsul, totusi lui
îi pãrea rãu dupã ea. A pus moarta în pat si a învelit-o bine,
ca sã o încãlzeascã si sã vadã dacã nu cumva se întoarce iar
la viatã. Avea de gând s-o lase asa toatã noaptea si el sã sadã
într-un ungher pe un scaun; mai fãcuse astfel si altãdatã. si
cum stãtea el asa pe întuneric, deodatã se deschide usa si
nãvãleste înãuntru Klaus cel mare cu un topor în mânã. El
stia unde e patul lui Klaus cel mic; s-a repezit la pat si a
izbit-o pe babã cu toporul în cap, crezând cã e Klaus cel mic.
- Asa – a spus el – acuma n-ai sã-ti mai bati joc de mine!
si s-a dus la el acasã.
- Amarnic om – a spus Klaus cel mic; voia sã mã
omoare. Noroc cã bunica era moartã, cã altfel o omora el
acuma.
Klaus cel mic a pus bunicã-sii hainele de sãrbãtoare, a
împrumutat un cal de la un vecin, a pus calul la cãrutã, a
urcat-o pe bunicã-sa în cãrutã, a asezat-o în capul oaselor si
a sprijinit-o bine sã nu cadã, apoi a dat bici calului si a plecat.
Când rãsãrea soarele, au ajuns la un han mare. Klaus cel mic
a oprit calul si a intrat în han sã mãnânce ceva.
Hangiul era om cumsecade, însã cam iute la fire, parcã
ar fi avut în el numai piper si tutun.
- Bunã dimineata – spuse el lui Klaus cel mic. Ai pornit
devreme astãzi.
- Da – zise Klaus cel mic – mã duc cu bunicã-mea la
târg; am lãsat-o în cãrutã cã nu pot s-o aduc aici. Fii bun si
du-i bãtrânei un pahar de secãricã; da’ sã vorbesti tare cu
dânsa, cã nu aude bine.
- Da, da, îi duc – a spus hangiul, a turnat un pahar de
secãricã si l-a dus babei celei moarte, care sedea în capul
oaselor în cãrutã.
- Uite, îti trimite nepotul un pahar de rachiu, spuse
hangiul; dar moarta nici gând sã-i rãspundã.
- Ai auzit?, a strigat hangiul cât putea de tare. Ti-am
adus un pahar de rachiu de la nepotul dumitale.
A mai strigat o datã si încã o datã, si fiindcã ea tot nu
rãspundea, hangiul s-a supãrat si i-a aruncat paharul în obraz;
rachiul a început sã-i curgã pe fatã si baba a cãzut pe spate,
pentru cã fusese numai sprijinitã, nu si legatã.
- Ce-ai fãcut?, a strigat Klaus cel mic nãvãlind afarã pe
usã si luându-l de piept pe hangiu. Ai omorât-o pe
bunicã-mea! Uite ce gaurã i-ai fãcut în frunte!
- Vai, ce nenorocire!, a strigat hangiul si si-a pus mâinile
în cap. Numai firea mea cea iute e de vinã! Dragã Klaus, uite,
îti dau o banitã de bani si pe bunicã-ta o îngrop eu si zic cãi
bunicã-mea, numai sã nu spui nimic de întâmplarea asta, cã
altfel îmi taie capul si nu mi-ar plãcea deloc.
si asa, Klaus cel mic a cãpãtat o banitã de bani si
hangiul a îngropat-o pe babã si a spus tuturora cã e
bunicã-sa.
Klaus cel mic a dus banii acasã si-a trimis iar bãietasul
la Klaus cel mare, sã-l roage sã-i dea o ulcicã de mãsurat
banite.
- Cum asa?, spuse Klaus cel mare; nu l-am omorât?
Trebuie sã mã duc sã vãd ce este.
si s-a dus chiar el cu ulcica la Klaus cel mic.
- Da’ de unde ai toti banii ãstia?, a întrebat el holbând
ochii de mirare când a vãzut atâta bãnet.
- Pe bunicã-mea ai omorât-o, nu pe mine!, a spus Klaus
cel mic. Am vândut-o si am luat pe ea o banitã de bani.
- Bune parale ai luat!, a spus Klaus cel mare. S-a dus
degrabã acasã, a omorât-o pe bunicã-sa, a pus-o în
cãrutã, s-a dus la târg la spiterie si a întrebat pe spiter dacã
nu cumpãrã un om mort.
- Cine-i mortul si de unde îl ai?, a întrebat spiterul.
- E bunicã-mea!, a spus Klaus cel mare. Am omorât-o
ca s-o vând si sã iau pe ea o banitã de bani.
- Pesemne cã nu esti în toate mintile – a spus spiterul.
Sã nu mai spui una ca asta, cã poti s-o pãtesti rãu de tot.
si spiterul i-a mai spus lui Klaus cel mare cã e o
nelegiuire ce-a fãcut, cã-i un ticãlos si cã are sã fie pedepsit.
Klaus cel mare s-a speriat si a sãrit drept în cãrutã, a dat bici
cailor si a plecat acasã. Spiterul si toti care erau pe-acolo au
crezut cã e nebun si de aceea l-au lãsat în pace.
„Ai sã-mi plãtesti tu asta cu vârf si îndesat – a spus Klaus
cel mare în gând lui Klaus cel mic; ai sã vezi tu ce pãtesti!”
Cum a ajuns acasã, a luat un sac, cel mai mare pe care-l
avea, s-a dus la Klaus cel mic si i-a spus:
- Iar ti-ai bãtut joc de mine si m-ai pãcãlit; întâi mi-am
omorât caii, pe urmã am omorât-o pe bunicã-mea; asta numai
din vina ta; da’ de acuma s-a isprãvit, n-ai sã mã mai
pãcãlesti.
si l-a luat pe Klaus cel mic de chicã si l-a bãgat în sac,
l-a pus în spate si i-a spus:
- Acuma mã duc sã te înec.
Pânã la râu era departe si Klaus cel mic nu era chiar asa
de usor. Drumul trecea pe lângã bisericã. S-auzea orga si
oamenii care cântau în cor. Klaus cel mare s-a oprit si a pus
jos, lângã usa bisericii, sacul cu Klaus cel mic, gândindu-se
cã ar fi bine sã intre în bisericã, s-asculte putin slujba si dupã
aceea sã plece mai departe; Klaus cel mic nu putea sã iasã din
sac si toatã lumea era la bisericã. Klaus cel mare a lãsat sacul
la usã si a intrat.
- Ah! Doamne, doamne!, ofta în sac Klaus cel mic si se
tot sucea si învârtea, dar nu putea sã dezlege sacul. În vremea
asta iatã cã trece pe acolo un vãcar bãtrân cu pãrul alb si cu
un toiag în mânã, si care mâna din urmã o cireadã de vite;
vitele dãdurã peste sacul în care era Klaus cel mic si îl
împinserã.
- Vai! Doamne, a oftat Klaus cel mic; asa de tânãr si
trebuie sã mã duc pe lumea cealaltã!
- si eu asa de bãtrân! – a spus vãcarul – si tot nu mai
ajung sã mã duc!
- Dezleagã sacul – a strigat Klaus cel mic. Bagã-te în
locul meu si ajungi repede pe lumea cealaltã.
- Cum sã nu, bucuros – a spus vãcarul. A dezlegat sacul
si Klaus cel mic a iesit repede din sac.
- Vezi de cireadã!, a spus mosneagul, apoi s-a bãgat în
sac, iar Klaus cel mic a legat sacul si a plecat cu cireada.
Nu mult dupã aceea a iesit si Klaus cel mare din
bisericã.
A luat sacul iar în spate, dar acum i se pãrea cã nu mai
era asa de greu si chiar asa si era, fiindcã mosneagul era pe
jumãtate mai usor decât Klaus cel mic.
- Ia uite ce usor s-a fãcut! Sã stii cã-i asa, pentru cã
m-am dus la bisericã.
si Klaus cel mare s-a dus la râu, a aruncat în apã sacul
cu vãcarul cel bãtrân si a strigat în urma lui, crezând cã e
Klaus cel mic:
- Ei, de-acuma n-ai sã-ti mai bati joc de mine! si a luato
înapoi spre casã. Dar când a ajuns la o rãscruce, iatã cã se
întâlneste cu Klaus cel mic, care îsi mâna din urma cireada.
- Ce-i asta?, a întrebat Klaus cel mare. Cum? Nu te-am
înecat?
- Ba da – a spus Klaus cel mic; m-ai aruncat adineauri
în apã.
- Da’ atunci de unde ai cãpãtat vitele astea asa de
frumoase?
- Sunt vite de apã – a zis Klaus cel mic. Sã-ti spun toatã
povestea si sã-ti multumesc cã m-ai înecat, fiindcã dacã nu
mã înecai, nu mã îmbogãteam. Mare spaimã am tras când mai
aruncat în apã; îmi vîjâia vântul pe la urechi si apa era
rece. M-am dus repede la fund, dar nu m-am lovit, pentru cã
pe fundul apei e o iarbã deasã si moale. Cum am ajuns s-a si
dezlegat sacul si am vãzut în fata mea o fatã frumoasã, în
straie albe si cu cununã verde pe cap. M-a luat de mânã si mi-a
spus: „Bine ai venit, Klaus cel mic! Uite, îti dau câteva vite;
pe drum mai încolo, cale de-o postã de aici, este o cireadã
întreagã, ti-o dau si pe aceea”.
De-abia atunci am vãzut cã râul era un drum pe care
umblau toti acei care locuiesc în mare. Vin de la mare pe
fundul apei si merg pânã departe înãuntrul tãrii, pânã acolo
unde se isprãveste râul. si pe fundul apei sunt numai flori
frumoase si o iarbã verde si deasã, de ti-i mai mare dragul; si
pestii îmi lunecau pe la urechi asa cum zboarã aici pãsãrile
prin vãzduh. si oamenii acolo sunt chipesi, si vitele grase si
frumoase.
- Da’ de ce te-ai urcat iar sus la noi?, a întrebat Klaus cel
mare. Dacã-i asa de frumos acolo, eu nu m-as mai fi întors.
- Uite de ce – a rãspuns Klaus cel mic; fata aceea din apã
mi-a zis cã cireada era pe drum la depãrtare de-o postã. Ea
când a zis drum, a înteles albia râului, cã de vreun alt drum
habar n-avea. Acuma, ce m-am gândit eu, râul are o multime
de cotituri si dacã mergi pe fundul lui ocolesti; atunci mai bine
mã urc iar sus si o iau de-a dreptul, tai din drum o jumãtate
de postã si ajung mai repede pânã la cireadã.
- Esti om norocos!, a spus Klaus cel mare. Da’ ia spune,
oare dacã m-arunc în apã nu pot sã m-aleg si eu cu niscai
vite?
- Ba da, cum sã nu!, a zis Klaus cel mic. Numai cã nu te
pot duce în sac la râu cã esti prea greu. Mai bine hai pânã
acolo, te bag în sac si te arunc în apã.
- Îti multumesc – a spus Klaus cel mare. Dar sã stii cã
dacã n-oi cãpãta si eu ca tine vite de apã, apoi îti dau o bãtaie
sã mã tii minte!
- Sã n-ai nici o grijã, ai sã capeti vite câte vrei! si s-au
dus amândoi la râu. Când vitele au zãrit apa, cum erau
însetate s-au repezit la râu sã bea.
- Ia uite cum se reped – a spus Klaus cel mic. Vor sã se
ducã iar la fund.
- Hai, ajutã-mã sã intru în sac – a zis Klaus cel mare –
cã dacã nu, te iau la bãtaie!
si s-a bãgat în sacul cel mare care fusese asezat de-a
curmezisul pe spinarea unui taur.
- Pune si un bolovan, ca sã mã scufund mai repede – a
mai spus Klaus cel mare. Mi-e teamã cã altfel nu ajung la
fund.
- Pun, pun – a spus Klaus cel mic, a bãgat în sac si un
bolovan zdravãn, a legat bine sacul si l-a împins cu piciorul.
Buf!
Klaus cel mare a cãzut în apã si într-o clipã a si ajuns la
fund.
- Tare mã tem cã n-are sã gãseascã nici o vitã, dar ce sãi
fac, el a vrut, nu eu!, a zis Klaus cel mic si s-a dus acasã cu
cireada.

Voteaza

(5 voturi)

Comentarii(0)



Scris de
adventurekids
Data
17 feb. 2010
Vizionari
6254
★★
5 voturi
Reclama 1 zona editabila
Reclama2_Detaliu_Articole