Aici gasesti provocari ce cresc odata cu tine! Jocuri, povesti, poezii, poze haioase, glume, printabile, bancuri si video-uri de râs.
 

Poveşti din Danemarca

Degeţica, de H.C. Andersen

Degetica

Degeţica

A fost odatã o femeie care voia şi ea sã aibã un copilaş, dar nu ştia de unde sã-l ia. Atunci s-a dus la o babã vrãjitoare şi i-a spus:

- Uite, aş vrea şi eu sã am un copilaş, nu poţi sã-mi spui cum sã fac sã îl gãsesc?

- Cum sã nu!, a spus baba. Uite aici un bob de orz; da’ sã ştii cã nu-i orz de-acela ce creşte pe ogoare şi pe care-l dai la gãini de mâncare; ia-l şi pune-l într-un vas cu flori şi ai sã vezi ce iese.

- Mulţumesc, mãtuşã – a spus femeia şi i-a dat babei cinci bãnuţi; apoi s-a dus acasã, a sãdit bobul de orz şi îndatã a rãsãrit o floare mare şi frumoasã. Ai fi zis cã-i o lalea, dar

petalele stãteau strânse de parcã ar fi fost numai îmbobocitã.

- Ce floare drãgãlaşã – a spus femeia şi a sãrutat petalele roşii şi galbene, şi cum le-a sãrutat, floarea s-a deschis pocnind. Era chiar o lalea ca toate lalelele, numai cã drept la

mijloc şedea pe pistilul verde o fetiţã mititicã de tot, gingaşã şi drãgãlaşã, şi nu era mai mare decât un deget şi de aceea iau spus Degeţica. I-au fãcut un leagãn dintr-o coajã de alun, saltea din petale albastre de toporaşi, iar plapuma era o petalã de

trandafir. Aici şedea noaptea, dar ziua se juca pe masã. Femeia pusese o farfurie plinã de apã şi de jur împrejur, pe marginea farfuriei, aşezase flori cu lujere în apã. Pe apã

plutea o petalã mare de lalea pe care şedea Degeţica şi umbla de la o margine la alta a farfuriei; avea drept vâsle douã fire de pãr de cal. Era o plãcere s-o vezi. ştia şi sã cânte şi cânta aşa de subţirel şi de dulce, cum nimeni n-a mai cântat

vreodatã.

Într-o noapte, pe când şedea frumuşel în pãtucul ei, pe un ochi de fereastrã care era spart a intrat o broascã. Broasca era urâtã, mare şi jilavã. A sãrit drept pe masã, acolo unde

şedea Degeţica şi dormea acoperitã cu petale roşii de trandafir.

- Ar fi fost tocmai bunã de nevastã pentru bãiatul meu – s-a gândit broasca şi a luat coaja de alunã în care dormea

Degeţica şi a sãrit cu ea în grãdinã, pe geamul cel spart. Pe la marginea pãdurii curgea un râu mare şi lat; malul râului era mlãştinos şi mâlos; aici locuia broasca cu fecioru-su.

Brr!, urât mai era şi acesta şi semãna leit cu mamã-sa. „Cuac-cuac-cuac!“ Asta-i tot ce-a putut el sã spunã când a vãzut pe fetiţa cea drãgãlaşã în coaja ei de alunã.

- Nu vorbi aşa de tare, cã se trezeşte!, spuse broasca cea bãtrânã. Te pomeneşti cã fuge, cã-i uşoarã ca un puf de lebãdã! S-o punem pe o frunzã de nufãr; pentru ea, aşa micã

şi uşoarã cum este, are sã fie ca o insulã; de-acolo n-are sã poatã fugi, iar noi, în vremea asta, avem sã pregãtim odaia cea frumoasã din mâl şi dupã aceea aveţi sã vã mutaţi şi sã

staţi acolo. În râu erau o mulţime de nuferi cu frunze late şi verzi care parcã pluteau pe deasupra apei. Frunza care era cea mai departe de ţãrm era şi cea mai mare dintre toate. Broasca s-a dus înot pânã acolo şi a pus pe frunzã coaja de alunã cu Degeţica în ea. Fetiţa s-a trezit a doua zi dimineaţa şi când a vãzut unde era a început sã plângã amar; de jur împrejurul frunzei celei mari şi verzi era numai apã, aşa cã la mal nu avea cum sã ajungã.

Broasca cea bãtrânã stãtea în mâl şi îşi împodobea odaia cu papurã şi cu flori galbene, ca sã fie frumos şi sã-i placã norã-sii. Dupã aceea a luat pe urâtul de fecioru-su şi s-a dus

cu el la frunza pe care şedea Degeţica. Voiau sã-i ia pãtucul şi sã-l ducã în odaia în care aveau sã stea însurãţeii; dupã aceea aveau s-o ia şi pe dânsa. Broasca s-a închinat adânc în apã înaintea ei şi i-a spus:

- Uite pe fecioru-meu! Ai sã te mãriţi cu el şi aveţi sã trãiţi amândoi colo, jos, în mâl, într-o locuinţã straşnicã.

- Cuac! Cuac! Cuac!, atâta a spus feciorul broaştei.

Au luat pãtucul şi au plecat cu el; şi Degeţica a rãmas singuricã pe frunza cea verde şi a început sã plângã iar şi mai tare, pentru cã nu-i plãcea sã stea în mâl cu broasca aceea

urâtã şi nici sã se mãrite cu urâtul de fecioru-su. Peştişorii care înotau prin apã o vãzuserã pe broascã şi auziserã ce spusese, de aceea scoaserã acum cu toţii capul din apã sã

vadã şi ei pe fetiţã. Au vãzut cât e de drãgãlaşã şi le-a pãrut rãu cã trebuie sã se ducã cu broasca jos în mâl. Nu! Asta nu trebuia sã se întâmple! S-au strâns cu toţii în apã, lângã

lujerul cel verde al frunzei, l-au ros cu dinţii şi frunza s-a desprins şi a început sã meargã pe apã în jos cu Degeţica pe ea, departe, departe, acolo unde broasca nu putea s-o mai

ajungã. Degeţica a trecut aşa pe lângã o mulţime de oraşe şi pãsãrelele şedeau în copaci, pe mal, o vedeau şi cântau:

- Ce fetiţã drãgãlaşã!

Frunza mergea cu ea pe apã tot mai departe şi mai departe, pânã a ieşit din hotarele ţãrii aceleia.Un fluture frumuşel şi alb tot zbura pe lângã ea şi de la o vreme s-a lãsat pe frunzã, pentru cã Degeţica îi plãcea. Fetiţa era foarte veselã. Acuma broasca nu mai putea s-o ajungã şi era aşa de frumos pe unde mergea; soarele bãtea în apã şi apa strãlucea de parcã era de aur. Degeţica şi-a desprins cingãtoarea, cu un capãt a legat fluturele şi cu

celãlalt capãt l-a legat de frunzã; acuma frunza mergea şi mai repede, şi ea la fel, cã doar şedea pe frunzã. şi cum mergea aşa, numai iatã cã vine-n zbor un cãrãbuş şi cum o zãreşte se repede, îi prinde trupul mlãdios cu labele lui şi zboarã cu ea şi se aşazã într-un copac. Iar frunza de nufãr s-a dus mai departe pe apã şi fluturele cu ea, fiindcã era legat de frunzã şi nu se putea desprinde. Mult s-a mai speriat sãraca Degeţica atunci când

cãrãbuşul a zburat cu ea în copac! Dar mai cu seamã era necãjitã când se gândea la fluturele cel frumos cu aripi albe pe care-l legase de frunzã. Dacã nu se dezleagã, atunci moare de foame. Dar cãrãbuşului nu-i pãsa de asta. S-a aşezat cu dânsa pe frunza cea latã a copacului, i-a dat suc de flori sã mãnânce şi i-a spus cã-i drãgãlaşã, cu toate cã nu seamãnã deloc cu un cãrãbuş. Au venit s-o vadã şi ceilalţi cãrãbuşi

care locuiau în copac; s-au uitat la dânsa, iar domnişoarele cãrãbuşe au strâmbat din antene şi au spus:

- Are numai douã picioare. Vai de ea!

- şi nu are antene!, spuse alta.

- şi uite ce subţire e la mijloc! Parc-ar fi om! Vai, ce

urâtã-i!

Aşa spuneau toate cãrãbuşoaicele şi totuşi Degeţica era atât de drãgãlaşã!

Drãgãlaşã i se pãruse şi cãrãbuşului care o rãpise, dar fiindcã toţi ceilalţi ziceau cã-i urâtã, a început şi el sã creadã cã-i urâtã şi nu i-a mai plãcut şi i-a zis sã se ducã unde-o

vedea cu ochii. Au luat-o, au dat-o jos din copac şi au pus-o pe un bãnuţel, şi ea a început sã plângã şi sã se tânguie cã-i aşa de urâtã şi cãrãbuşii au alungat-o; dar ea nu era urâtã, era cea mai drãgãlaşã fetiţã care se poate închipui, gingaşã şi luminoasã ca o petalã de trandafir. şi biata Degeţica a stat toatã vara singurã în pãdurea cea mare. şi-a împletit un pat din fire de iarbã şi l-a agãţat sub o frunzã de brustur, aşa cã acuma nu se mai temea de ploaie. De mâncare avea dulceaţa florilor şi bea roua adunatã dimineaţa pe frunze. Aşa au trecut vara şi toamna. Dar dupã aceea a venit iarna, iarna rece şi lungã. Toate pãsãrile care cântaserã atât de frumos în preajma ei au plecat, copacii şi florile s-au uscat; frunza cea mare de brustur sub care se adãpostise s-a zbârcit şi s-a scorojit, pânã n-a mai rãmas din ea decât un lujer galben şi veşted. Degeţica dârdâia cumplit de frig, pentru cã hainele ei se rupseserã şi pentru cã era atât de gingaşã şi de subţiricã încât nu se putea sã nu-i fie frig. A început sã ningã şi fiecare fulg care cãdea peste ea era greu cum ar fi fost o lopatã de zãpadã aruncatã peste noi, fiindcã noi suntem mari, dar ea era numai cât o jumãtate de deget. Atunci ce sã facã şi ea? şi-a pus în spate o frunzã uscatã, dar tot nu se putea încãlzi şi dârdâia întruna de frig. Chiar la marginea pãdurii în care stãtea era un lan mare de grâu. Grâul fusese secerat de mult şi acuma nu mai rãmãsese decât o mirişte. Dar Degeţicãi miriştea i se pãru mare cât o pãdure. A luat-o şi ea prin mirişte şi a tot mers tremurând de frig pânã a ajuns la uşa şoarecelui de câmp, care îşi avea aici locuinţa. Era o hrubã în pãmânt, caldã şi plãcutã; şoarecele avea o bucãtãrie straşnicã şi o cãmarã plinã de grâu. Degeţica s-a oprit la uşã ca o fetiţã cerşetoare şi s-a rugat sã-i dea şi ei o bucãţicã dintr-un bob de grâu, cã nu mâncase de douã zile nimic.

- Sãraca de tine - a zis şoarecele, care era un şoarece de treabã – hai, intrã şi te-ncãlzeşte şi stai la masã cu mine. şi fiindcã fetiţa i-a plãcut, i-a spus:

- ştii ce, stai la mine toatã iarna; ai sã-mi deretici prin casã şi ai sã-mi spui poveşti, cã-mi plac poveştile. Degeţica a fãcut cum i-a spus şoarecele şi i-a mers foarte

bine. Într-o zi, şoarecele îi spuse:

- Azi avem un musafir, un vecin de-al meu care vine în vizitã o datã pe sãptãmânã. E mai bogat decât mine, are o mulţime de odãi şi o blanã neagrã, frumoasã. Dacã poţi sã te

mãriţi cu el, atunci halal de tine; atâta numai cã nu vede. Sã-i spui cele mai frumoase poveşti pe care le ştii. Dar Degeţicãi numai de asta nu-i ardea. Vecinul era un sobol şi ea nici gând nu avea sã se mãrite cu el. Sobolul a venit îmbrãcat cu blana lui cea grozavã. şoarecele nu mai isprãvea cu laudele. Ba cã-i bogat şi învãţat, ba cã are o casã de douãzeci de ori mai mare decât a lui. Acum, de învãţat o fi fost el învãţat, dar nu putea suferi soarele şi florile cele mai frumoase şi le vorbea de rãu, fiindcã nu le vãzuse niciodatã cum aratã la faţã. Degeţica n-a avut încotro şi a trebuit sã cânte ceva şi a

cântat “Mugur, mugur, mugurel“ şi alte cântece. şi sobolul s-a îndrãgostit de dânsa din pricina glasului ei frumos, dar na spus deocamdatã nimic, cã era chibzuit. Sãpase nu de mult un drum pe sub pãmânt, de la casa lui pânã la casa şoarecelui; sobolul a poftit-o pe Degeţica şi pe şoarece sã se plimbe prin hruba asta ori de câte ori ar avea

poftã. Le-a mai spus sã nu se sperie cã în tunelul acela este o pasãre moartã. Era o pasãre cu toate penele pe ea şi cu pliscul întreg; se vede cã nu de multã vreme murise şi fusese

îngropatã chiar acolo, pe unde sãpase el drum pe sub pãmânt. Sobolul a luat în gurã o bucatã de lemn putred, fiindcã lemnul putred lumineazã în întuneric ca focul, şi a pornit

înainte ca sã lumineze calea. Când au ajuns la locul unde era pasãrea cea moartã, sobolul şi-a ridicat în sus nasul lui butucãnos şi a izbit cu el în tavan şi a fãcut o gaurã mare şi

deodatã a intrat lumina zilei în hrubã. Jos zãcea o rândunicã moartã, cu aripile strâns lipite de coaste, cu picioarele zgârcite şi cu capul înfundat în pene. Sãraca pasãre murise de frig, fãrã îndoialã. Degeţicãi i-a pãrut rãu fiindcã îi erau dragi pãsãrele, toatã vara îi cântaserã şi ciripiserã în preajma ei. Sobolul însã a împins pasãrea cu picioarele lui scurte şi a spus:

- Acuma nu mai cântã! Rãu e sã te naşti pasãre!

Mulţumesc lui Dumnezeu cã copiii mei n-au sã fie aşa! Uite, o pasãre ca asta, nu-i nimic de capul ei; toatã vara ciripeşte şi când vine iarna moare de foame.

- Chiar aşa, cã bine spui, se vede cã eşti înţelept – zise şoarecele. Ce folos are pasãrea cã tot ciripeşte? Când vine iarna n-are ce mânca şi îngheaţã de frig; dar se ţine, mã rog,

toatã vara cu nasul pe sus!

Degeţica n-a spus nimic. Dar când sobolul şi cu şoarecele s-au întors cu spatele, ea a dat într-o parte penele care acopereau capul pãsãrii şi a sãrutat rândunica pe ochii ei

închişi. „Poate cã tocmai ea mi-a cântat aşa de frumos astã-varã

– se gândi Degeţica. Multã bucurie mi-a fãcut biata pãsãricã!“

Sobolul a astupat gaura pe care venea lumina şi apoi i-a dus pe şoarece şi pe Degeţica pânã acasã. Noaptea, Degeţica n-a putut sã doarmã, se tot gândea la pãsãrica moartã. S-a

sculat din pat şi a împletit din fân un covor mare şi frumos. Apoi s-a dus la pasãre şi a acoperit-o cu covorul şi a mai luat şi nişte bumbac moale pe care-l gãsise prin cãmara şoarecelui şi a învelit pasãrea cu bumbac, ca sã-i fie cald.

- Rãmâi cu bine, pãsãricã drãgãlaşã! - spuse ea. Îţi mulţumesc cã ai cântat aşa de frumos astã-varã, când copacii erau verzi şi ne încãlzea soarele. şi fetiţa şi-a lipit obrazul de pieptul pãsãrii şi deodatã a tresãrit speriatã, fiindcã i s-a pãrut cã înãuntru bãtea ceva.

Inima pãsãrii bãtea. Rândunica nu murise, era numai amorţitã şi acuma se încãlzise şi îşi venise iar în fire. Toamna, toate rândunelele pleacã în ţãrile calde; şi dacã vreuna întârzie cu plecarea, o prinde frigul, amorţeşte şi cade jos şi o acoperã zãpada. Degeţica nu ştia ce sã facã fiindcã, faţã de ea, pasãrea era grozav de mare, totuşi şi-a luat inima în dinţi, a

îngrãmãdit bumbacul de jur împrejurul rândunelei şi a adus o frunzã de izmã creaţã, pe care şi-o fãcuse plapumã, şi a acoperit capul pãsãrii. În noaptea urmãtoare s-a dus iar la ea; rândunica se trezise din amorţealã, dar era slãbitã tare. Numai o clipã a deschis ochii şi s-a uitat la Degeţica; fetiţa sta în faţa ei cu o bucãţicã de lemn putred în mânã, cã altã lampã n-avea.

- Îţi mulţumesc, fetiţã drãgãlaşã – a spus rândunica beteagã. M-am încãlzit de minune, am sã prind iar putere şi am sã pot sã ies de-aici şi sã zbor la lumina caldã a soarelui.

- Vai - a spus Degeţica – afarã e frig şi ninge! Mai bine stai aici, în pãtuţul tãu cald, şi eu am sã te îngrijesc. şi a adus rândunelei apã într-o petalã şi rândunica a bãut şi i-a povestit cum şi-a zgâriat aripa într-un scai şi de aceea n-a mai putut sã zboare repede cum zburau celelalte rândunele, care au plecat departe, departe, în ţãrile calde. De obosealã, a cãzut jos. Mai mult de-atâta nu-şi aducea aminte şi nici nu ştia cum ajunsese aici.

Rândunica a stat toatã iarna în boştiurã şi Degeţica o-ngrijea şi-i era tare dragã; iar sobolul şi cu şoarecele n-au aflat nimic de asta, şi mai bine cã n-au aflat, fiindcã nu

puteau s-o sufere pe biata rândunicã. Când a sosit primãvara şi soarele a dezmorţit pãmântul, rândunica şi-a luat rãmas-bun de la Degeţica; fetiţa a destupat gaura din tavan pe care o fãcuse sobolul. Soarele a pãtruns înãuntru pânã la ele şi rândunica a întrebat-o pe Degeţica dacã n-ar vrea sã vinã şi ea; ar lua-o în spate şi ar zbura cu ea pânã la pãdurea cea verde. Degeţica însã s-a gândit cã, dacã ea ar pleca, şoarecele cel bãtrân care o gãzduise ar fi foarte negãjit din cauza asta şi a apus:

- Nu, nu pot.

- Atunci rãmâi cu bine, rãmâi cu bine, fetiţã drãgãlaşã şi bunã – a spus rândunica şi a ieşit în zbor afarã, la lumina soarelui. Degeţica s-a uitat dupã ea şi i-au dat lacrimile,

pentru cã-i era dragã rândunica.

- Cirip, cirip! - a început sã cânte pasãrea şi s-a dus în zbor în pãdure. Degeţica era tare necãjitã. Nu avea voie sã iasã şi ea, sã se încãlzeascã la soare. Grâul care fusese

semãnat pe ogorul de deasupra casei şoricelului a rãsãrit şi a crescut înalt şi lanul era acum ca o pãdure deasã pentru biata fetiţã.

- Vara asta trebuie sã-ţi întocmeşti zestrea – i-a spus

şoarecele. Vecinul, sobolul cel urâcios cu blana neagrã, o ceruse în cãsãtorie.

- Trebuie sã ai de toate, şi lânã, şi pânzã, sã nu-ţi lipseascã nimic când te mãriţi cu sobolul. Degeţica a trebuit sã se apuce de tors şi şoarecele a tocmit patru omizi care ţeseau zi şi noapte. În fiecare searã venea la ea sobolul şi stãteau de vorbã. Spunea cã pe la sfârşitul verii soarele n-are sã fie aşa de fierbinte ca acuma, când de dogoarea lui pãmântul se face tare ca piatra; şi mai spunea cã, dupã ce s-o cãlãtori vara, are sã se însoare cu Degeţica. Dar Degeţica nu se bucura deloc, fiindcã sobolul era urâcios şi ea nu putea sã-l sufere. În fiecare dimineaţã, când rãsãrea soarele, şi în fiecare searã, când asfinţea, se strecura pe uşã afarã şi, când vântul dãdea într-o parte spicele şi se putea zãri cerul albastru, ea se gândea cã afarã e frumos şi e luminã. şi îi era dor de rândunicã, prietena ei de astãprimãvarã. Dar rândunica nu se zãrea nicãieri; de bunã seamã cã se dusese departe, în pãdurea cea frumoasã şi verde. Când a venit toamna, Degeţica a fost şi ea gata cu zestrea.

- De azi într-o lunã e nunta – a spus şoarecele.

Când a auzit asta Degeţica început sã plângã şi a spus cã nu vrea sã se mãrite cu sobolul cel urâcios.

- Nu mai tot vorbi degeaba – a spus şoarecele. Sã nu fi încãpãţânatã, cã sã ştii cã te muşc cu dinţii mei cei albi şi ascuţiţi! Auzi colo! Un bãrbat aşa de chipeş! Nici regina nu

are o blanã aşa de frumoasã ca el! şi ce bucãtãrie are! Si cãmara î-i plinã de bunãtãţi!

Mai bine mulţumeşte lui Dumnezeu cã ţi-a dat asemenea bãrbat! şi aşa, iaca, a sosit şi ziua nunţii. Sobolul a venit s-o ia pe Degeţica; de acum înainte va trebui sã stea cu dânsul în adâncimile pãmântului şi sã nu mai vadã niciodatã soarele, pentru cã sobolul nu putea suferi soarele. Biata fatã era tare amãrâtã; trebuia sã-şi ia rãmas-bun de la soare pe vecie. Cât şezuse la şoarece, putuse ieşi mãcar de la uşã sã se uite la soare.

- Rãmâi cu bine, soare!, spuse ea. Îşi ridicã braţele la cer şi fãcu câţiva paşi de la uşã mai încolo, fiindcã acuma grâul fusese secerat şi rãmãsese numai miriştea. Rãmâi cu bine, rãmâi cu bine!, rosti ea din nou şi luã în braţe o floricicã roşie, o sãrutã şi îi spuse: Floricicã dragã, când o vezi pe rândunicã, spune-i rãmas-bun de la mine.

- Chiu-chiu-chiup – auzi ea deodatã deasupra capului şi, când s-a uitat, ce sã vadã? Tocmai rândunica! Mult s-a mai bucurat pasãrea când a vãzut-o pe fetiţã! Degeţica i-a povestit tot ce i s-a întâmplat, cã trebuie sã se mãrite cu sobolul cel urâcios, cã de-acum înainte are sã stea într-o hrubã în pãmânt şi n-are sã mai vadã niciodatã soarele. şi, spunând toate acestea, începu sã plângã.

- Uite ce – a spus rândunica – acuşi vine iarna şi eu mã duc în ţãrile calde; nu vrei sã vii cu mine? Te iau în spate. Numai sã te legi de mine cu cingãtoarea; şi aşa scãpãm şi de

sobolul cel urâcios şi de hruba lui şi plecãm departe, peste munţi, în ţãrile calde, unde soarele strãluceşte mai tare decât aici şi toatã vremea e numai varã şi sunt o mulţime de flori frumoase. Hai cu mine, Degeţicã scumpã, tu, care m-ai scãpat de la moarte când zãceam în hrubã!

- Da, vin cu tine – a spus Degeţica - şi atunci rândunica a luat-o în spate. Fetiţa şi-a întins picioarele pe aripile pãsãrii, s-a legat strâns cu cingãtoarea de-o panã mai tare şi

rândunica s-a ridicat în înaltul cerului, peste pãduri şi peste ape, sus, deasupra munţilor celor mari, pe care-i veşnic zãpadã. Degeţicãi îi era frig, dar s-a bãgat pe sub penele

calde ale pãsãrii şi a rãmas numai cu capul afarã, ca sã vadã toate minunãţiile peste care zbura. şi au mers tot aşa pânã au ajuns în ţãrile calde. Acolo soarele strãlucea mult mai tare şi erau o mulţime de podgorii cu struguri galbeni şi negri. Erau pãduri de lãmâi şi de

portocali, mirosea a cimbrişor şi a mentã creaţã şi copiii se jucau şi alergau dupã fluturi mari, cu aripi pestriţe. Rândunica însã nu s-a oprit şi a mers în zbor mai departe şi locurile erau tot mai frumoase. şi au mers ele tot aşa pânã au ajuns la marginea mãrii albastre; pe ţãrm, printre copacii verzi şi frumoşi, se ridica un palat de marmurã albã, din

vremuri strãvechi. Viţa-de-vie se cãţãra pe stâlpii înalţi şi albi şi pe

creştetul stâlpilor erau o mulţime de cuiburi de rândunicã şi un cuib era chiar al rândunicii care o ducea în spate pe Degeţica.

- Aici stau eu – a spus rândunica. Uite, jos sunt o mulţime de flori; eu am sã te aşez pe una din ele şi ai sã stai acolo, vrei?

- Da, minunat!, a spus Degeţica şi a bãtut din palme de bucurie.

Jos era un stâlp alb, din marmurã, care se rãsturnase şi se spãrsese în trei bucãţi; printre bucãţile de marmurã creşteau nişte flori mari şi albe. Rândunica s-a lãsat în jos şi

a aşezat-o pe fetiţã pe o petalã. Dar ce s-a mai minunat fetiţa! Drept în mijlocul florii şedea un omuleţ, şi era aşa de alb şi de strãveziu, parcã ar fi fost de sticlã. Pe cap purta o coroanã de aur şi la umeri avea aripi şi nu era mai înalt decât Degeţica. Omuleţul era spiriduşul florii. În fiecare floare era câte un spiriduş sau câte o zânã mititicã; acesta însã era craiul tuturor.

- Doamne, cât e de frumos!, spuse rândunicii în şoaptã Degeţica.

Craiul florilor s-a speriat când a vãzut-o pe rândunicã, fiindcã faţã de el, aşa de mic şi de gingaş, era ca un vultur uriaş. Când însã a vãzut-o pe Degeţica, s-a bucurat grozav; era fata cea mai frumoasã pe care o vãzuse vreodatã. Repede şi-a luat coroana de aur de pe cap şi i-a pus-o ei; apoi a întrebat-o cum o cheamã şi dacã vrea sã-i fie soţie şi crãiasã

a florilor. Nu semãna deloc cu feciorul broaştei şi nici cu sobolul cel cu blana neagrã. Degeţica i-a rãspuns craiului cel frumos cã vrea, şi atunci din fiecare floare s-a scoborât câte o doamnã sau câte un domn, şi toţi erau aşa de drãgãlaşi cã nu-ţi mai luai ochii de la dânşii. şi fiecare i-a adus Degeţicãi câte un dar; cel mai straşnic din toate darurile a fost o

pereche de aripi pe care i le-a adus o muscã mare şi albã. I le-a prins Degeţicãi de spate şi acuma putea şi ea sã zboare din floare în floare. Toţi s-au bucurat grozav şi rândunica şedea sus în cuib şi le cânta cum ştia ea mai bine; dar în inima ei era mâhnitã, pentru cã Degeţica îi era dragã şi n-ar fi vrut sã se despartã de ea niciodatã.

- Nu trebuie sã te mai cheme Degeţica – i-a spus fetiţei craiul florilor. E un nume urât şi tu eşti frumoasã. Avem sã-ţi spunem Maia.

- Rãmâi cu bine, rãmâi cu bine!, a spus rândunica şi a plecat în zbor iarãşi înapoi, în Danemarca; acolo îşi avea ea un cuib, chiar la fereastra omului care ştie sã spunã poveşti frumoase şi de la el am aflat toatã povestea.

 

Voteaza

(2 voturi)

Comentarii(0)



Scris de
adventurekids
Data
07 iul. 2010
Vizionari
6868
★★★★
2 voturi
Reclama 1 zona editabila
Reclama2_Detaliu_Articole