Aici gasesti provocari ce cresc odata cu tine! Jocuri, povesti, poezii, poze haioase, glume, printabile, bancuri si video-uri de râs.
 

Poveşti din Danemarca

Cufãrul zburãtor

Povesti pentru copii

Era odatã un negustor aşa de bogat încât ar fi putut sã pardoseascã cu bani de argint toatã strada lui şi pe lângã asta şi o ulicioarã aproape toatã, dar nu le pardosea pentru cã-şi întrebuinţa altfel banii şi când dãdea o para, lua înapoi un galben, fiindcã era priceput; dar într-o bunã zi a murit. Fecioru-su a moştenit toatã averea şi când s-a vãzut cu

atâta bãnet a început sã ducã o viaţã de petreceri; fãcea zmee din banii de hârtie şi arunca în apã galbeni în loc de pietre.

Cu asemenea îndeletniciri, paralele s-au isprãvit repede şi nu i-au mai rãmas decât patru bãnuţi de aramã, iar haine nu mai avea decât un halat vechi şi o pereche de papuci. Prietenii acuma nici nu mai voiau sã ştie de el, pentru cã nu puteau sã iasã pe stradã cu dânsul aşa îmbrãcat. Numai unul din ei, care era mai bun la suflet, i-a trimis un cufãr vechi cu o scrisoricã: „Fã-ţi bagajul!“ Dar el n-avea ce bagaj sã-şi facã şi de aceea

s-a bãgat chiar el în cufãr. Acuma, sã vedeţi, cufãrul acesta era tare ciudat. Cum îl

încuiai, putea sã zboare. Aşa a fãcut şi feciorul de negustor; l-a încuiat şi îndatã a zburat cu cufãrul pe horn, deasupra norilor, tot mai departe şi mai departe. Când fundul cufãrului scârţâia, feciorul negustorului se temea sã nu se spargã în bucãţi şi sã trebuiascã sã facã o tumbã cumplitã şi asta nu-i prea plãcea. şi a mers aşa cât a mers şi a ajuns în ţara turcilor. A ascuns cufãrul într-o pãdure şi a intrat în oraş. Nu s-a uitat nimeni la dânsul. Fiindcã turcii umblau ca şi el, cu halat şi cu papuci. Cum mergea el aşa, a întâlnit în drum o doicã cu un copil la piept.

- Ascultã, doicã turceascã – a întrebat-o el – ce palat e acela de colo, cu ferestre aşa de înalte?

- Acolo stã fata sultanului – a rãspuns femeia. S-a prorocit cã are sã fie foarte necãjitã din pricina unui iubit şi de aceea n-are voie nimeni sã stea de vorbã cu ea, decât

numai dacã sunt de faţã sultanul şi sultana.

- Bine, mulţumesc! – a spus feciorul de negustor; s-a dus în pãdure, s-a bãgat în cufãr, a zburat pânã pe acoperişul palatului şi s-a strecurat la prinţesã pe fereastrã.

Prinţesa dormea pe o sofa şi era atât de frumoasã încât feciorul de negustor nu s-a putut opri şi a sãrutat-o. Ea s-a trezit şi s-a speriat, dar el i-a spus cã e dumnezeul turcilor şi

a venit prin vãzduh la dânsa şi ea a fost foarte mãgulitã. Pe urmã au stat împreunã de vorbã şi el i-a spus tot lucruri minunate, i-a spus cã ochii ei sunt douã lacuri adânci

în care gândurile înoatã ca nişte zâne ale apei şi i-a spus cã fruntea ei e un palat de gheaţã cu încãperi frumoase şi tablouri şi i-a mai spus de barza care aduce copii mititei şi

drãgãlaşi. Frumoase lucruri spunea! şi pe urmã i-a cerut prinţesei

mâna şi ea îndatã a spus da!

- Sã vii sâmbãtã seara – a zis ea; sâmbãtã seara, sultanul şi sultana vin la mine la ceai. Au sã fie foarte mândri cã mia cerut mâna dumnezeul turcilor; cautã numai şi învaţã bine

o poveste frumoasã, pentru cã tatei şi mamei le plac foarte mult poveştile; mama vrea sã audã poveşti cu tâlc şi cuviincioase, iar tata vrea sã fie vesele.

- Bine, n-am sã aduc alte daruri decât o poveste – a spus el şi a plecat, dar înainte de plecare prinţesa i-a dat o sabie împodobitã cu bani de aur şi de asta avea el nevoie.

şi-a luat zborul, şi-a cumpãrat un halat şi dupã aceea s-a dus în pãdure şi acolo s-a apucat sã nãscoceascã o poveste; pânã sâmbãtã trebuia sã fie gata şi nu era chiar aşa de uşor.

Sâmbãtã seara povestea era gata. Sultanul, sultana şi toatã curtea erau la ceai la prinţesã.

Toţi l-au întâmpinat cu prietenie.

- Nu vrei sã ne spui o poveste? – a spus sultana; dar una care sã fie cu tâlc.

- Dar sã fie şi cu haz – a zis sultanul.

- Da, da! – a rãspuns el. Ascultaţi: era odatã un mãnunchi de chibrituri şi chibriturile acestea erau foarte mândre de originea lor. Se fãleau fiindcã se trãgeau dintr-un

brad bãtrân şi înalt, din care fiecare din ele era o aşchie. Chibriturile şedeau pe masã între o scãpãrãtoare veche şi o tigaie tot veche de fier. Îşi aduceau aminte de tinereţe şi

povesteau tigãii: „Când eram noi în copac, stãteam într-o creangã verde. Dimineaţa şi seara beam ceai de diamant, adicã rouã, toatã ziua ne îmbãiam în soare, când era soare, şi pãsãrile ne spuneau poveşti. Vedeam cã suntem bogate prin faptul cã fagii şi mestecenii şi ceilalţi copaci numai vara erau îmbrãcaţi şi iarna erau goi, pe când familia noastrã avea

mijloace sã se îmbrace în verde şi vara, şi iarna. Dar iatã cã într-o bunã zi a venit un tãietor de lemne şi familia noastrã sa împrãştiat în toate pãrţile. Trunchiul familiei a ajuns catarg pe o corabie mare, care dacã voia putea sã facã şi înconjurul lumii, ramurile celelalte s-au dus care încotro, iar noi avem acuma menirea sã aprindem oamenilor lumina; de aceea noi, obraze subţiri, am ajuns sã stãm la bucãtãrie.“ „Soarta mea s-a desfãşurat altfel – a spus tigaia de fier lângã care şedeau chibriturile. De la început, de când am venit pe lume, am fost de o mulţime de ori curãţitã şi încãlzitã; eu fac treabã cu temei şi sunt la loc de cinste aici în casã. Singura mea bucurie este sã şed dupã masã la locul meu, curatã şi frecatã, şi sã schimb vorbe înţelepte cu tovarãşele mele. Afarã de cãldarea de apã, care se duce câteodatã în curte şi se întoarce, toţi câţi suntem aici stãm mereu în casã. Numai coşniţa ne aduce noutãţi şi trebuie sã spun cã vorbeşte

cu prea multã îndrãznealã despre cele ce se petrec afarã. Deunãzi, o oalã bãtrânã s-a speriat aşa de tare de ceea ce vorbea coşniţa, cã a cãzut de la locul ei şi s-a spart; era o

femeie aşezatã şi cu pãreri sãnãtoase, asta pot sã v-o spun.“ „Mai taci acuma, cã ai vorbit destul“ – i-a tãiat vorba scãpãrãtoarea şi a izbit o datã în cremene cã au sãrit scântei

în toate pãrţile. „Mai bine sã ne veselim oleacã.“ „Da, haide sã vedem care dintre noi e de neam mai bun“ – au spus chibriturile. „Ba nu, mie nu-mi place sã vorbesc de mine – a zis oala de lut. Hai mai bine sã povestim câte o întâmplare. Uite, încep eu. Am sã spun ceva care s-a întâmplat oricui; aşa fiecare are sã înţeleagã mai repede despre ce-i vorba şi are sã se bucure. Mi-am petrecut tinereţea pe marginea mãrii, într-o familie liniştitã...“

„Începe foarte frumos – au spus farfuriile. Cu siguranţã cã povestea are sã ne placã.“

„În casa aceea, mobilele erau şterse de praf, duşumelele mãturate şi spãlate şi la fiecare douã sãptãmâni se puneau perdele curate.“ „Ce frumos povesteşti – spuse mãtura. Se vede imediat cã povesteşte o femeie, e ceva delicat şi fin...“ „Da, da, se vede asta!“ – a spus cãldarea de apã şi de plãcere a sãrit în sus şi apa a curs pe jos pleoscãind.

Oala a povestit mai departe şi la sfârşitul poveştii a fost tot aşa de frumos ca şi la început.

Farfuriile au zãngãnit de bucurie şi mãtura a scos câteva fire de pãtrunjel verde din ligheanul cu nisip şi a încununat oala, fiindcã ştia cã asta are sã-i necãjeascã pe ceilalţi.

„Dacã o încununez, mâine mã încununeazã şi ea pe mine“ – s-a gândit mãtura.

“Mie mi-a venit poftã sã dansez.“ – a spus vãtraiul şi a început sã danseze. Doamne, iartã-mã, cum mai ridica piciorul în sus! O pernã veche care zãcea aruncatã într-un

colţ a plesnit când a vãzut. „Ei, mã încununaţi şi pe mine?“ – a întrebat vãtraiul.

şi l-au încununat şi pe el. „Neam prost!“ - şi-au spus în gând chibriturile.

Acuma samovarul trebuia sã cânte, dar a spus cã-i rãcit şi nu poate dacã nu fierbe. Dar asta era numai sclifosealã. Nu voia sã cânte decât pe masa din sufragerie. Pe marginea

ferestrei era o panã de scris, veche, cu care scria scrisori bucãtãreasa. N-avea nimic deosebit, doar atâta cã fusese bãgatã prea tare în cernealã, dar era mândrã de asta.

„Dacã samovarul nu vrea sã cânte – spuse ea – n-are decât sã nu cânte. Afarã la fereastrã e o privighetoare în colivie şi ştie ea sã cânte. E drept cã n-a învãţat nicãieri, dar

putem sã trecem asta cu vederea.“ „Eu cred cã nu se cuvine sã facem una ca asta – a zis

ceainicul de tablã (cânta şi el şi era vãr bun cu samovarul) - cred cã nu-i bine sã ascultãm cum cântã o pasãre strãinã. Ce fel de patriotism e ãsta? Sã spunã coşniţa dacã am sau n-am dreptate!“ „Sunt foarte supãratã – zise coşniţa – sunt cum nu se

poate de supãratã pe voi toţi. Aşa înţelegeţi voi sã vã petreceţi seara? N-ar fi mai înţelept lucru sã facem puţinã ordine? Sã stea fiecare la locul lui şi eu am sã vã arãt ce sã

faceţi. Aveţi sã vedeţi ce frumos are sã fie!“ „Sã facem cât mai multã zarvã!“ – au spus cu toţii. În clipa aceea a intrat bucãtãreasa şi toţi au amuţit şi nu s-au mai mişcat. Dar nu era oalã care sã nu ştie ce e în stare sã facã şi cât e de nobilã. Fiecare se gândea: „Hei, dac-aş fi vrut, sã vezi ce petrecere ar fi fost!“ Bucãtãreasa a luat chibriturile şi a fãcut focul. Cum s-au mai aprins toate şi cum au mai ars! şi se gândeau: „Acuma poate oricine sã vadã cã noi suntem mai de preţ decât toate celelalte. Uite cum strãlucim şi ce luminã dãm!“ Dar repede-repede au ars şi n-a mai rãmas nimic din ele.

- Frumoasã poveste – a spus sultana. Parcã aş fi fost şi eu în bucãtãrie cu chibriturile. Da, acuma poţi s-o iei pe fiica noastrã de soţie.

- Da, da! – a spus sultanul – luni te-nsori cu fiica noastrã.

Îl tutuiau acum, fiindcã curând avea sã facã parte din familie.

Cu o zi înainte de nuntã, seara, a fost iluminaţie în tot oraşul. S-au împãrţit pesmeţi şi covrigi şi copiii pe stradã şuierau din degete şi era minunat de frumos.

„Trebuie sã fac şi eu ceva“ – s-a gândit feciorul de negustor şi a cumpãrat rachete, pocnitori şi artificii, le-a pus cu el în cufãr şi şi-a luat zborul. Era o zarvã cumplitã! Toţi turcii ţopãiau şi jucau de le sãreau papucii pânã peste cap; asemenea minunãţie cum era cufãrul zburãtor nu mai vãzuserã niciodatã. Acuma vedeau şi ei cã într-adevãr

dumnezeul cel turcesc avea s-o ia pe fata sultanului. Feciorul de negustor s-a întors cu cufãrul în pãdure şi pe urmã ce şi-a spus el: „Hai sã mã duc prin oraş, sã vãd ce

spune lumea“. Nu-i de mirare deloc cã era curios sã afle.

Câte şi mai câte nu spuneau oamenii! Fiecare vãzuse în felul lui, dar tuturor li se pãruse frumos ce vãzuserã.

- Am vãzut pe dumnezeul turcilor – zicea unul – ochii îi strãluceau ca nişte stele şi barba lui e ca o spumã.

- Zbura îmbrãcat cu o mantie de foc – zicea altul. şi pe pulpanele mantiei şedeau îngeri.

Minunate lucruri mai spuneau oamenii şi a doua zi avea sã fie nunta.

Feciorul de negustor s-a dus iar în pãdure, ca sã se bage în cufãr, dar când a ajuns în pãdure, ia cufãrul de unde nu-i! Cufãrul arsese tot. Se aprinsese de la nişte artificii şi nu mai rãmãsese din el decât scrum. Acum feciorul de negustor nu mai putea sã zboare şi nu se mai putea duce la fata sultanului. Ea l-a aşteptat pe acoperiş toatã ziua. L-o mai fi

aşteptând şi acuma, dar el cutreierã lumea şi spune poveşti; poveştile lui însã nu mai sunt aşa de frumoase ca aceea cu chibriturile pe care a spus-o când era dumnezeul turcilor.

Voteaza

(0 voturi)

Comentarii(0)



Scris de
adventurekids
Data
17 feb. 2010
Vizionari
5256
0 voturi
Reclama 1 zona editabila
Reclama2_Detaliu_Articole