Aici gasesti provocari ce cresc odata cu tine! Jocuri, povesti, poezii, poze haioase, glume, printabile, bancuri si video-uri de râs.
 

Poveşti din Danemarca

Crăiasa Zăpezii

Povesti pentru copii

Ultimele poveşti

A cincea povestire
Fetita de tâlhar


Au intrat într-o pãdure deasã, dar caleasca strãlucea ca
o faclã. În pãdure erau tâlhari; cum au vãzut caleasca, au si
venit.
- E de aur! E de aur!, au strigat tâlharii si s-au repezit,
au apucat caii de dârlogi, au omorât pe vizitiu si pe valeti si
au scos-o pe Gretchen din caleascã.
- E grãsutã si drãgutã, hrãnitã numai cu miez de nucã –
a spus o babã, nevasta unui tâlhar; avea pãr pe obraz si niste
sprâncene stufoase, care-i atârnau pânã peste ochi. E chiar ca
un miel gras! Trebuie sã fie foarte gustoasã!
si baba si-a scos cutitul; era un cutit ascutit tare si
lucios, de te-nfiorai numai când te uitai.
Dar chiar în clipa aceea baba a scos un tipãt, fiindcã
fetita ei, pe care o purta în spate si care era grozav de
obraznicã si de rea, a muscat-o de ureche.
- Afurisitã ce esti!, a strigat baba de durere si a uitat s-o
taie pe Gretchen.
- Las-o, cã vreau sã mã joc cu ea!, a spus fetita de tâlhar. Am
sã-i iau mansonul si hãinutele si are sã doarmã cu mine.
si a mai muscat-o o datã pe mumã-sa asa de tare cã
tâlhãroaica a sãrit în sus si s-a învârtit de câteva ori de durere.
si toti tâlharii râdeau si spuneau:
- Ia uite-o cum joacã cu fiicã-sa în spate!
- Vreau sã mã urc în caleascã – a spus fetita de tâlhar, si
au trebuit sã-i facã pe plac, fiindcã era rãsfãtatã si
încãpãtânatã.
S-au urcat amândouã în caleascã si s-au înfundat în
pãdure. Fetita de tâlhar era de-o vârstã cu Gretchen, dar mai
voinicã, mai spãtoasã, mai negricioasã. Ochii îi erau negri si
parcã mâhniti. A luat-o de mijloc pe Gretchen si i-a spus:
- Eu nu vreau sã te omoare pânã nu m-oi supãra eu pe
tine! Dar tu esti printesã, nu?
- Nu, a rãspuns Gretchen, si i-a povestit tot ce i se
întâmplase si cât de mult tinea ea la Karl.
Fetita de tâlhar s-a uitat gânditoare la ea, a dat usor din
cap si a spus:
- Nu, nu trebuie sã te omoare chiar dacã m-oi supãra pe
tine, cã, dacã m-oi supãra, te omor eu!
si i-a sters lui Gretchen lacrimile si si-a bãgat mâinile în
mansonul lui Gretchen, care era cãlduros si moale.
Caleasca s-a oprit. Erau acuma în curtea unui castel de
tâlhari care era dãrãpãnat de sus pânã jos. Peretii erau sparti
si prin gãuri intrau si ieseau în zbor corbi si ciori, iar niste
dulãi voinici cã ar fi putut înghiti si un om sãreau în toate
pãrtile, dar nu lãtrau fiindcã n-aveau voie.
În sala cea mare a castelului, veche si afumatã, în
mijloc, pe lespezi, ardea un foc mare; fumul se urca pânã în
tavan si trebuia sã-si gãseascã singur un loc pe unde sã iasã.
Pe foc era un cazan mare cu supã si câtiva tâlhari frigeau la
frigare iepuri si iepuri de casã.
- Noaptea asta ai sã dormi cu mine si cu pãsãrile mele –
spuse fetita de tâlhar.
Dupã ce au mâncat, s-au dus într-un colt unde era un
maldãr de paie acoperit cu covoare. Deasupra, pe niste
stinghii, erau peste o sutã de porumbei care parcã dormeau,
dar toti au tresãrit când au venit fetitele.
- Ai mei sunt toti – a zis fetita de tâlhar si a luat un
porumbel de picioare si l-a scuturat pânã când a început sã
dea din aripi.
- Sãrutã-l – a strigat ea cãtre Gretchen si a lovit-o în
obraz cu porumbelul. Uite, colo sunt porumbeii sãlbatici – a
mai zis ea si a arãtat o gaurã în zid, cu niste bete înfipte în
chip de gratii. Sunt doi si trebuie sã-i tin închisi, cã altfel
zboarã. si uite ici pe Bum-Bum, care mi-i foarte drag.
si trase de coarne pe un ren care stãtea legat într-un colt,
cu o zgardã de fier la gât.
- si pe el trebuie sã-l tinem strâns, cã altfel o ia la fugã.
În fiecare searã înainte de culcare îl gâdil cu cutitul si i-i fricã
grozav.
si fetita scoase un cutit lung dintr-o crãpãturã a zidului
si îl dezmierdã usurel pe ren cu cutitul pe gât. Bietul ren a
început sã dea din picioare si fetita de tâlhar a râs si a luat-o
pe Gretchen în pat cu ea.
- Tu dormi cu cutitul în mânã? – a întrebat-o Gretchen
uitându-se cam îngrijoratã la cutit.
- Întotdeauna dorm cu cutitul – a rãspuns fetita de tâlhar.
Niciodatã nu stii ce se poate întâmpla si acuma ia spunemi,
din nou, cum a fost cu Karl si de ce-ai plecat tu în lumea
largã?
Gretchen i-a povestit iar cum a fost si porumbeii
sãlbatici uguiau în colivie si ceilalti porumbei dormeau.
Fetita de tâlhar cu o mânã a luat-o dupã gât pe Gretchen, iar
cu cealaltã tinea strâns cutitul; n-a trecut mult si a adormit si
a început sã sforãie. Gretchen însã nu putea închide ochii si
se tot gândea: „Oare ce-o sã se mai întâmple cu ea, au s-o
omoare, au s-o lase sã trãiascã?“ Tâlharii sedeau lângã foc,
beau si cântau si tâlhãroaica se dãdea de-a tumba. Era o
priveliste groaznicã pentru biata fetitã.
si deodatã, porumbeii sãlbatici au început sã vorbeascã:
- U-gu-gu, u-gu-gu! L-am vãzut pe Karl. Sania i-o
trãgea o gãinã albã si el sedea în trãsura Crãiesei Zãpezii;
Crãiasa a trecut pe deasupra pãdurii când eram pui si sedeam
în cuib; a suflat înspre noi si toti ceilalti au murit, numai noi
am rãmas. U-gu-gu, u-gu-gu!
- Ce tot vorbiti acolo? – a strigat la ei Gretchen. Încotro
se ducea Crãiasa Zãpezii? Mai stiti ceva de dânsa?
- Noi credem cã s-a dus în Laponia, fiindcã acolo-i
mereu zãpadã si gheatã. Întreabã pe renul acela care e legat.
- Da, acolo-i zãpadã multã si e strasnic de frumos – a
spus renul. Acolo poti sã alergi si sã zburzi cât îti place, acolo
îsi are Crãiasa Zãpezii cortul ei de varã, da’ palatul ei e
departe, tocmai cãtre Polul Nord, pe o insulã cãreia îi zice
Spitzbergen.
- O, sãracul Karl! – a oftat Gretchen.
- Da’ mai astâmpãrã-te odatã – a strigat fetita de tâlhar
– cã acusi bag cutitul în tine!
A doua zi dimineatã Gretchen i-a spus tot ce vorbiserã
porumbeii sãlbatici.
Fetita de tâlhar s-a gândit o clipã, apoi a dat din cap si a
zis:
- Tot una-i! Tot una-i! Tu stii unde-i Laponia? – a
întrebat ea pe ren.
- Cine sã stie dacã n-oi sti eu? - a rãspuns renul si ochii
i-au scânteiat. Doar eu acolo m-am nãscut si am crescut si
acolo am zburdat pe zãpadã.
- Uite ce zic eu – spuse Gretei fetita de tâlhar. Acum toti
ai nostri au plecat, numai mama a rãmas acasã. Pe la
amiazã, ea bea din sticla aceea mare, pe care o vezi acolo, pe
urmã adoarme. si vedem noi ce-i de fãcut.
Fetita de tâlhar a sãrit din pat, a luat-o pe mamã-sa de
dupã gât, a tras-o de barbã si i-a spus: „Bunã dimineata,
caprã bãtrânã ce esti!“ Mamã-sa i-a dat câteva bobârnace de
i s-a învinetit nasul, dar asta era la ea un semn de dragoste.
Dupã ce mamã-sa a tras zdravãn din sticlã si a adormit,
fetita de tâlhar s-a dus la ren si i-a spus:
- Îmi place grozav sã te dezmierd pe gât cu cutitul, cã
esti caraghios când te dezmierd si azvârli din picioare, dar
acuma trebuie sã-ti dau drumul. Am sã tai frânghia si ai sã
pleci în Laponia. Da’ sã te duci drept acolo si s-o iei pe fetita
asta în spate si s-o duci la palatul în care stã Crãiasa Zãpezii
si unde e prietenul fetitei. Cred c-ai ascultat ce spunea, cã a
vorbit destul de tare si tu ai ascultat.
Renul a sãrit în sus de bucurie. Fetita de tâlhar a luat-o
pe Gretchen si a urcat-o pe ren, a legat-o de spinarea renului
si i-a dat si o pernutã sã si-o punã dedesubt.
- De frig n-are sã-ti fie prea frig, cã ai pantofii îmblãniti,
dar mansonul ti-l iau eu, cã-mi place. Da-ti dau, uite,
mãnusile mamei. Îs mari, cã-ti ajung pânã la coate, ia punele!
Acuma ai niste mâini chiar ca mama.
Gretchen a început sã plângã de bucurie.
- Nu-mi place cã plângi – a spus fetita de tâlhar. Acuma
trebuie sã fii veselã. Uite, îti dau douã pâini si o bucatã de
suncã, ca sã ai pe drum.
A legat de spinarea renului sunca si pâinea, pe urmã a
deschis usa si a chemat înãuntru dulãii, apoi a tãiat frânghia
cu cutitul ei cel bine ascutit si i-a spus renului:
- Pleacã repede si ai grijã de fetitã!
Gretchen a întins cãtre ea mâinile cu mãnusile pânã la
coate si si-a luat rãmas-bun si renul a luat-o la fugã peste râpe
si prin ponoare, prin pãdurea cea mare, pe câmpii si ape
înghetate.
Lupii urlau si corbii croncãneau. si pe cer parcã se
întindeau niste perdele luminoase.
- Asta-i Aurora Borealã – a spus renul; ia uite cum
strãluceste!
si a început sã alerge si mai repede. si asa au mers ei
ziua si noaptea fãrã sã opreascã. si când pâinea si cu sunca
s-au isprãvit, au ajuns si ei în Tara Laponilor.

A sasea poveste
Lapona si finlandeza


S-au oprit la o cãsutã care era tare sãrãcãcioasã;
acoperisul atârna pânã aproape de pãmânt si usa era asa de
joasã cã trebuia sã intri si sã iesi pe brânci. În cãsutã nu era
decât o laponã bãtrânã, care stãtea lângã o lampã, ardea cu
unturã de focã si pe care fierbea niste peste. Renul i-a spus
babei tot ce se întâmplase cu Gretchen, dar mai întâi a
povestit ce i se întâmplase lui, pentru cã asta i se pãrea lucru
mai de seamã, iar Gretchen era asa de înghetatã cã nici nu
putea vorbi.
- Vai de capul vostru!, a spus lapona. Mai aveti o
multime de mers. Trebuie sã mai faceti vreo sutã de poste si
sã ajungeti în Finnmarken; acolo stã Crãiasa Zãpezii si
aprinde în fiecare searã un foc de bengal. Am sã scriu câteva
vorbe pe un peste uscat, cã hârtie n-am, si am sã vã dau o
scrisoare cãtre o finlandezã care locuieste acolo. Ea are sã vã
spunã mai bine cum stau lucrurile.
Dupã ce Gretchen s-a încãlzit si a mâncat, lapona a scris
câteva vorbe pe un peste uscat, a dat Gretei pestele si i-a spus
sã-l pãstreze bine, a legat-o iar pe fetitã pe spinarea renului si
renul a pornit la fugã. Toatã noaptea, Aurora Borealã a
luminat cerul cu strãlucirea ei albastrã. si asa, dupã ce au
mers cât au mers, au ajuns în Finlanda si au bãtut în hornul
finlandezei, pentru cã usã nu avea.
Înãuntru era o cãldurã asa de mare cã finlandeza umbla
aproape goalã; era mititicã si zbârcitã. I-a scos repede Gretei
hainele, i-a scos mãnusile si ghetutele, cã altfel i-ar fi fost
fetitei prea cald, i-a pus renului o bucatã de gheatã pe cap si
a citit ce era scris pe pestele cel uscat. A citit de trei ori pânã
ce a învãtat pe dinafarã tot ce era scris si a bãgat pestele în
oala de supã, cã doar era bun de mâncat si finlandeza nu
pãrãduia niciodatã nimic.
Renul i-a povestit mai întâi întâmplãrile lui si pe urmã
pe acelea ale Gretei si finlandeza clipea din ochii ei isteti, dar
nu zicea nimic.
- Tu esti desteaptã – a spus renul. Eu stiu cã poti sã
înnozi cap la cap toate vânturile din lume într-un singur
ghem. Dacã corãbierul deznoadã un nod, atunci capãtã un
vânt prielnic, dacã deznoadã alt nod, vântul bate tare, iar
dacã deznoadã încã unul si încã unul, atunci bate de urneste
din loc pãdurile. Dã-i si fetitei sã bea ceva ca sã capete
putere cât doisprezece voinici si sã rãpunã pe Crãiasa Zãpezii.
- Da, sã vedem!, a spus finlandeza. Doisprezece voinici ar
ajunge? si s-a dus si-a luat de pe o policioarã un sul mare de
piele si l-a desfãcut. Pe sul erau scrise niste litere ciudate si
finlandeza a început sã citeascã si a citit, a citit de-i curgeau
sudorile.
si renul a rugat-o asa de mult s-o ajute pe Gretchen,
Gretchen s-a uitat asa de rugãtoare si cu lacrimi în ochi la
finlandezã încât aceasta a început sã clipeascã din ochii ei
isteti si l-a luat pe ren într-un colt, i-a mai pus o bucatã de
gheatã pe cap si i-a spus în soaptã:
- Karl e la Crãiasa Zãpezii si îi place la ea si crede cã-i
mai bine acolo decât oriunde în lume. Dar toate acestea sunt
din pricinã cã are un ciob de sticlã în inimã si o tandãrã de
sticlã în ochi; dacã cineva îi scoate ciobul din inimã si
tandãra din ochi atunci se face iar om bun si Crãiasa Zãpezii
nu mai are putere asupra lui.
- Da’ tu nu poti sã-i dai Gretei ceva ca sã capete ea o
putere mai mare?
- Nu pot sã-i dau o putere mai mare decât aceea pe care
o are acuma! Nu vezi cum o slujesc oamenii si dobitoacele si
cum a pornit ea descultã în lume si toate îi merg bine?
Puterea ei n-o poate cãpãta de la noi, puterea pe care o are e
în inima ei si stã în faptul cã e un copil drãgãlas si nevinovat.
Dacã nu poate singurã sã ajungã la Crãiasa Zãpezii si sã
scoatã cioburile din Karl, atunci noi nu putem sã facem
nimic. La douã poste de aici începe grãdina Crãiesei Zãpezii;
du-o pânã acolo pe fetitã. Pune-o lângã un copãcel cu poame
rosii, care creste acolo în zãpadã, dar nu zãbovi si întoarce-te
repede înapoi.
si finlandeza a pus-o pe Gretchen cãlare pe ren si acesta
a pornit în goana mare.
- Vai! Nu mi-am luat pantofii! Nu mi-am luat pantofii!, a
început sã strige Gretchen, cã era frig cumplit afarã, dar renul
nu s-a oprit si a tinut-o tot într-o fugã pânã la copãcelul cel
cu poame rosii. A pus-o pe Gretchen jos, a sãrutat-o pe
frunte si pe obrajii lui s-au prelins câteva lacrimi; apoi
a luat-o la fugã înapoi. Biata Gretchen a rãmas asa fãrã
pantofi si fãrã mãnusi pe un ger cumplit.
A plecat si ea mai departe cât putea de repede si deodatã
au întâmpinat-o o multime de fulgi de zãpadã; fulgii nu
cãdeau din cer; cerul era senin si luminat de Aurora Borealã.
Alergau chiar pe pãmânt si cu cât se apropiau, cu atât se
fãceau mai mari. Gretchen si-a adus aminte ce mari si
mestesugiti fuseserã fulgii când se uitase la ei cu lupa. Aici
însã erau si mai mari, si mai fiorosi, erau vii, erau strãjerii de
la palatul Crãiesei Zãpezii. Aveau chipurile cele mai ciudate,
unii parcã erau niste arici mari si urâti, altii pãreau niste
mãnunchiuri de serpi încolãciti, care îsi întindeau capetele în
toate pãrtile, iar altii erau ca niste ursuleti bondoci si zbârliti;
toti erau albi, sclipitori, erau fulgi de zãpadã vii.
Gretchen a început sã se roage si era asa de frig cã putea
sã-si vadã rãsuflarea; si aburii rãsuflãrii s-au fãcut tot mai
grosi si mai grosi si s-au prefãcut în îngerasi care cum
atingeau pãmântul se fãceau tot mai mari si fiecare avea coif,
sulitã si pavãzã. Numãrul lor sporea mereu si, când Gretchen
si-a isprãvit de spus rugãciunea, o ostire întreagã era
împrejurul ei. Îngerasii în zale împungeau cu sulita fulgii de
zãpadã si fulgii se fãrâmau bucãti si Gretchen putea sã
meargã linistitã mai departe. Îngerii îi mângâiau mâinile si
picioarele si acuma nu-i mai era asa de frig si a putut sã
ajungã la palatul Crãiesei Zãpezii.
Dar pânã una-alta, sã vedem ce-i cu Karl. El desigur cã
nici nu se gândea cã ea era acum chiar la poarta palatului.

A saptea povestire
În care e vorba de palatul Crãiesei Zãpezii si despre ce
s-a întâmplat acolo


Peretii palatului erau fãcuti din zãpadã viscolitã, ferestrele
si usile din vânturi vijelioase; erau peste o sutã de încãperi,
toate asa cum le alcãtuia zãpada; cea mai mare era asa de
întinsã cã puteai sã mergi câteva ceasuri prin ea de la un
capãt la altul. Toate erau luminate de Aurora Borealã si erau
goale, ghetoase, reci si sclipitoare. Aici nu era niciodatã vreo
petrecere, nici mãcar un bal de ursi la care vijelia sã cânte si
ursii albi sã meargã în douã picioare si sã joace, nici mãcar o
sindrofie de domnisoare vulpi argintii; în palatul Crãiesei
Zãpezii era pustiu si frig. Aurora Borealã se deslusea atât de
bine încât îi puteai numãra perdelele de luminã. În mijlocul
acestei sãli nemãrginite si pustii era un lac înghetat care se
sfãrâmase în mii de bucãti, dar bucãtile semãnau între ele asa
de tare încât era o adevãratã minunãtie. În mijlocul lacului
sedea Crãiasa Zãpezii, când era acasã, si atunci zicea cã sade
pe oglinda întelepciunii si cã aceastã oglindã e cea mai bunã
din lume.
Karl era vânãt de frig, ba chiar aproape negru, dar nu
simtea cã i-i frig fiindcã Crãiasa Zãpezii îi luase cu o sãrutare
simtul frigului si inima lui era ca un bulgãre de gheatã.
Acuma se juca; lua bucãti de gheatã netede ca niste tãblite si
alcãtuia cu ele tot felul de figuri, asa cum se joacã la noi
copiii cu cuburile. Jocul lui era însã asa-zisul joc de gheatã al
întelepciunii. În ochii lui figurile de gheatã erau frumoase si
de foarte mare însemnãtate si asta din pricina ciobului de
gheatã pe care îl avea în ochi. Aseza bucãtile de gheatã în asa
fel încât sã formeze un cuvânt, dar niciodatã nu izbutea sã
formeze cuvântul pe care îl voia si care era „vesnicia“.
Crãiasa Zãpezii îi spusese asa:
- Dacã izbutesti sã formezi cuvântul acesta, atunci ai sã
fii stãpân pe tine însuti si eu am sã-ti dãruiesc lumea întreagã
si o pereche de patine noi.
Dar Karl nu putea sã formeze cuvântul.
- Mã duc în tãrile calde – a spus Crãiasa Zãpezii. Vreau
sã mã uit în cãldãrile cele negre.
Cãldãrile cele negre erau muntii Etna si Vezuviu, care
scuipã flãcãri.
- Am sã-i mai înãlbesc putin si asta nu-i rãu, ba chiar e
bine pentru lãmâi si struguri.
si Crãiasa Zãpezii a plecat în zbor si Karl a rãmas singur
în sala cea mare de gheatã, întinsã cât vedeai cu ochii si
pustie. Se uita la bucãtile de gheatã si se tot gândea si îi
trosnea capul de atâta gândire. si cum stãtea neclintit si
teapãn, ai fi crezut cã-i si el un sloi de gheatã.
În vremea asta, Gretchen a ajuns la palat si a intrat pe
poartã. Vânturi tãioase au întâmpinat-o. Ea a spus o rugãciune
si vânturile îndatã au stat pe loc si s-au culcat si ea a intrat în
sãlile palatului, mari, goale si reci. si deodatã l-a zãrit pe
Karl, s-a dus repede la el, l-a luat de dupã gât, l-a strâns în
brate si i-a spus:
- Karl! Bine cã te-am gãsit!
Karl însã sedea nemiscat, teapãn si rece. Gretchen a
început sã plângã si lacrimile ei fierbinti au cãzut pe pieptul
lui, au pãtruns pânã la inimã si au topit bulgãrele de gheatã si
au mistuit ciobul de oglindã. El s-a uitat la dânsa si ea a
început sã cânte:
Ce frumosi sunt trandafirii
si cad pradã ofilirii!
Traiul nostru e mai bun,
Cã-nflorim si la Crãciun!
Când a auzit cântecul, Karl a izbucnit în plâns si lacrimile
când au curs au luat cu ele si aschia de oglindã din ochi si
atunci el a cunoscut-o si a strigat plin de bucurie:
- Gretchen! Gretchen! Dar unde-ai fost atâta vreme? si
eu unde am fost?
si s-a uitat împrejurul lui.
- Vai! Ce frig e aici! Ce pustiu!
si s-a lipit de Gretchen si ea plângea si râdea de bucurie.
Era asa de frumos încât pânã si bucãtile de gheatã jucau de
bucurie si dupã ce s-au sãturat de jucat s-au asezat iar jos si
au alcãtuit tocmai cuvântul de care spusese Crãiasa Zãpezii
cã dacã are sã-l formeze Karl el are sã ajungã stãpân pe sine
însusi, iar ea are sã-i dea lumea întreagã si o pereche de
patine noi.
Gretchen l-a sãrutat pe obraji si obrajii s-au fãcut rosii; l-a
sãrutat pe ochi si ochii au strãlucit ca si ai ei; i-a sãrutat mâinile
si picioarele si el s-a înzdrãvenit si s-a înviorat. Acuma, Crãiasa
Zãpezii avea sã se întoarcã acasã, avea sã gãseascã dezlegarea
lui de vrajã scrisã cu bucãti sclipitoare de gheatã.
Cei doi copii s-au luat de mânã si au iesit din palat. Au
început sã vorbeascã de bunica si de trandafirii din streasinã;
si pe unde mergeau ei, vânturile nu mai bãteau si iesea
soarele. Când au ajuns la copãcelul cu poame rosii, renul era
acolo si-i astepta. Cu el era si un ren mai tânãr, cu ugerul
plin, si renul acela le-a dat copiilor lapte cald si i-a sãrutat pe
frunte. si renii i-au luat apoi în spate pe copii si i-au dus la
cãsuta finlandezei si aici s-au încãlzit bine si pe urmã i-a dus
la cãsuta laponei. Lapona, în vremea asta, le fãcuse hãinute
noi si le dresese sania.
Cei doi reni si cu lapona i-au dus pe copii pânã la
hotarele tãrii. Acolo unde începea iarba, copiii si-au luat
rãmas-bun de la laponã si de la reni. Pãsãrile cântau si
copacii erau înmuguriti. si deodatã au vãzut în fata lor o
fetitã cãlare pe un cal frumos, pe care Gretchen îl cunostea
(fusese înhãmat la caleasca de aur). Fetita purta o cãciulitã
rosie si avea pistoale la brâu. Era fetita de tâlhar; se sãturase
de stat acasã si plecase acum în lumea largã, mai întâi cãtre
miazãnoapte si dupã aceea avea de gând sã ajungã si prin alte
pãrti ale lumii. A cunoscut-o îndatã pe Gretchen si Gretchen
pe ea si amândouã s-au bucurat grozav.
- Te pricepi strasnic sã cutreieri lumea! – i-a spus ea lui
Karl. Dar oare meriti tu sã umble cineva dupã tine si sã te
caute tocmai la capãtul pãmântului?
Gretchen a bãtut-o usurel pe obraz si a întrebat-o ce fac
printul si printesa.
- Au plecat în strãinãtate – a rãspuns fetita de tâlhar.
- Da’ cioroiul? – a întrebat Gretchen.
- Cioroiul a murit. si drãguta lui cea domesticã, acuma
o vãduvã, si-a legat o atã neagrã de picior si plânge dupã el.
Dar ia spune, tu ce-ai fãcut si cum l-ai gãsit?
Gretchen si Karl i-au povestit tot.
Fetita de tâlhar i-a luat pe amândoi de mânã si le-a spus
cã, atunci când are sã treacã prin orasul lor, are sã vie pe la
ei si dupã aceea a pornit iar în lumea largã. si Karl si
Gretchen au plecat si ei mai departe, mânã-n mânã, si pe
unde ajungeau era primãvarã cu iarbã verde si cu flori. si
deodatã au zãrit turnurile unui oras: era chiar al lor. Au intrat
în oras si au ajuns acasã la bunica si s-au urcat în odãitã, unde
toate erau la locul lor, ca altãdatã. Ceasornicul spunea
„tic-tac“ si arãtãtoarele se miscau. Dar când au intrat pe usã
au vãzut cã acuma erau mari, oameni în toatã firea.
Trandafirii din streasinã erau înfloriti si lângã trandafiri erau
scãunelele pe care stãteau când erau copii. Karl si cu Gretchen
s-au asezat fiecare pe scãunelul lui, tinându-se de mânã.
Mãretia rece si pustie din palatul Crãiesei Zãpezii o uitaserã ca
pe un vis apãsãtor. Bunica sedea la soare si citea: „Dacã nu veti
fi cum sunt copiii, nu veti vedea împãrãtia cerurilor“.
Karl si Gretchen s-au uitat unul la altul si deodatã au
înteles cântecul cel vechi:
Ce frumosi sunt trandafirii
si cad pradã ofilirii!
Traiul nostru e mai bun,
Cã-nflorim si la Crãciun!“
Erau acuma amândoi oameni în toatã firea si totusi
copii, copii în inimile lor; si acum venise vara, vara caldã si
binefãcãtoare.

Voteaza

(1 voturi)

Comentarii(0)



Scris de
adventurekids
Data
17 feb. 2010
Vizionari
5966
★★★★★
1 voturi
Reclama 1 zona editabila
Reclama2_Detaliu_Articole