Aici gasesti provocari ce cresc odata cu tine! Jocuri, povesti, poezii, poze haioase, glume, printabile, bancuri si video-uri de râs.
 

Poveşti din Danemarca

Crăiasa Zăpezii

Povesti pentru copii

Primele patru povesti

Întâia povestire,
în care e vorba de o oglindã si de niste cioburi


Sã începem sã povestim; si cum vom ajunge la
sfârsit, avem sã stim mai mult decât stim acuma.
Era odatã un vrãjitor rãutãcios, unul dintre cei mai rãi,
era chiar dracul. si vrãjitorul acesta a fãcut o oglindã, dar nu
era o oglindã ca toate oglinzile, fiindcã tot ce era mai frumos
si bun dacã se oglindea în ea aproape cã nici nu se vedea, în
schimb, tot ce era mai urât se vedea în oglindã foarte
limpede si chiar mai urât decât fusese. Cele mai frumoase
privelisti în oglindã parcã erau spanac fiert si cei mai buni
oameni erau în oglindã urâciosi sau sedeau cu capu-n jos.
Fetele lor erau asa de schimonosite cã nu le puteai cunoaste
si dacã, de pildã, cineva, care avea o alunicã pe obraz, se uita
în oglindã, alunica crestea si îi acoperea tot obrazul ca o patã
neagrã. Dracul zicea cã asta e foarte nostim si de haz. Când
îi trecea cuiva prin minte vreun gând bun, în oglindã se arãta
un rânjet, asa cã desigur dracul vrãjitor se bucura de
nãscocirea lui. Toti cei care umblau la scoala lui de vrãjitorie
– fiindcã trebuie sã stiti cã avea o scoalã de vrãjitorie –
spuneau în toate pãrtile cã s-a sãvârsit o minune; ziceau cã
abia acuma se putea vedea cum aratã într-adevãr lumea si
oamenii. Umblau în toate pãrtile cu oglinda si în curând n-a
mai rãmas nici o tarã si nici un om pe care sã nu-i fi
schimonosit oglinda aceea. Într-o bunã zi s-a gândit el sã se
urce si în cer cu oglinda, ca sã râdã de îngeri si de Dumnezeu.
Dar cu cât se urca mai sus în vãzduh, cu atât oglinda tremura
si se strâmba si de-abia mai putea s-o tie; s-a urcat tot mai sus
si mai sus si oglinda s-a strâmbat asa de tare si a tremurat asa
de cumplit, încât i-a alunecat din mâini, a cãzut pe pãmânt si
s-a spart în mii si milioane de bucãti. Dar acum oglinda a
pricinuit nenorociri si mai mari, fiindcã unele bucãti erau cât
un fir de nisip si au zburat duse de vânt peste tot pãmântul si
au intrat în ochii multor oameni si cei cãrora le intrau în ochi
cioburile acestea vedeau toate lucrurile schimonosite, sau nu
mai gândeau acum decât sucit si întortocheat, pentru cã
aceste cioburi pãstraserã toate puterile rele pe care le avusese
oglinda întreagã. Unii oameni s-au trezit cu câte un ciob
chiar în inimã si inima lor s-a prefãcut deodatã într-un
bulgãre de gheatã. Unele cioburi erau asa de mari, încât unii
si altii le-au luat si au fãcut din ele geamuri; dar fereascã
Dumnezeu sã te fi uitat la vreun prieten prin geamurile
acestea! Alte cioburi au ajuns ochelari, dar cei care purtau
acei ochelari vedeau strâmb si judecau nedrept. Dracul râdea
sã plesneascã de toate aceste nãzbâtii. si mai erau încã multe
cioburi în lume. Vedem noi îndatã.

A doua povestire
Un bãietas si o fetitã


În orasul cel mare, în care sunt atâtia oameni si atâtea
case si n-au toti loc unde sã-si facã o grãdinã si de aceea cei
mai multi trebuie sã se multumeascã cu flori în glastre, erau
si doi copii sãrmani, care aveau o grãdinã putin mai mare
decât un vas cu flori. Nu erau frate si sorã, dar se iubeau între
ei ca si cum ar fi fost. Pãrintii lor locuiau în douã mansarde
din cele douã case alãturate si care erau asa de apropiate una
de alta încât stresinile mai cã se atingeau si cum ferestrele
erau fatã în fatã puteai sã treci de la o locuintã la cealaltã.
Pãrintii puseserã fiecare în streasinã câte o cutie mare de
lemn umplutã cu pãmânt si sãdiserã legume si verdeturi de
care aveau nevoie la gãtit si mai sãdiserã si câte un trandafir;
era câte unul în fiecare cutie si înflorea frumos. Pe urmã, ce
s-au gândit ei, sã puie cutiile de-a curmezisul peste streasinã,
asa cã acuma aproape cã ajungeau de la o fereastrã la cealaltã
si erau ca douã straturi. Pãstãile de mazãre atârnau peste
marginile cutiilor si trandafirii îsi întindeau crengile pe
deasupra si se împreunau fãcând o boltã de flori si frunze.
Cum cutiile erau foarte înalte si copiii stiau cã nu trebuie sã
se urce pe ele, aveau voie câteodatã sã se coboare pe fereastrã
si sã stea pe scãunele între cutii, la umbra trandafirilor, si sã
se joace.
Iarna petrecerea asta se isprãvea. Geamurile erau
înghetate. Copiii însã încãlzeau pe sobã bãnuti de aramã, îi
lipeau de geamurile înghetate si deodatã se ivea un rotocol
strãveziu si prin rotocol se uita, de la fiecare fereastrã, câte
un ochi drãgãlas si blând; erau bãietasul si fetita. Pe el îl
chema Karl si pe ea Gretchen. Vara fãceau numai un pas si
erau unul lângã altul, iarna însã trebuiau sã coboare si sã urce
pe o multime de scãri si afarã ningea.
- Au început sã roiascã albinele cele albe – zicea bunica.
- Au si o reginã?, întrebã bãietasul, fiindcã stia cã
albinele cele adevãrate au o reginã.
- Da, au – spunea bunica. E acolo unde-i roiul mai des,
e mai mare decât celelalte, dar nu stã mult pe pãmânt, se urcã
iar în norii cei negri. Noaptea, ea porneste în zbor pe strãzi si
se uitã pe fereastrã în casã si atunci geamurile îngheatã si se
fac flori de zãpadã pe la ferestre.
- Da, da, am vãzut – ziceau copiii, si acuma stiau cã e
adevãrat ce spunea bunica.
- Crãiasa Zãpezii vine si pe la noi?, a întrebat odatã
fetita.
- Atâta-i trebuie, sã vie – a rãspuns bãietasul – cã o pun
pe sobã si îndatã se topeste.
Bunica l-a mângâiat pe pãr si a început o altã poveste.
Seara, înainte de culcare, când era pe jumãtate
dezbrãcat, Karl s-a dus la fereastrã, s-a urcat pe un scaun si
s-a uitat prin rotocolul de pe geam. Afarã începuse sã ningã
si un fulg, cel mai mare, s-a prins de marginea unei cutii de
flori; fulgul a crescut pânã s-a prefãcut într-o femeie
îmbrãcatã cu o rochie albã, care parcã era tesutã din mii si
mii de fulgi de zãpadã. Femeia era frumoasã si gingasã, dar
era de gheatã, de gheatã sclipitoare, si totusi era vie; ochii îi
strãluceau ca douã stelute, dar nu stãteau o clipã locului.
Femeia a dat din cap si a fãcut un semn cu mâna cãtre
fereastrã. Bãietasul s-a speriat si s-a dat jos de pe scaun si i
s-a pãrut cã la geam bate din aripi o pasãre mare.
A doua zi a fost senin si ger. si dupã aceea n-a mai
trecut mult si a venit primãvara; era cald, copacii au început
sã înverzeascã, rândunelele au sosit si si-au fãcut cuiburi,
fereastra era mereu deschisã si copiii sedeau iar în grãdinita
lor de pe streasinã.
Trandafirii au înflorit. Fetita învãtase un cântec în care
era vorba de trandafiri si când îl cânta, ea se gândea la
trandafirii ei si l-a învãtat si pe bãietas si cântau acuma
amândoi:
Ce frumosi sunt trandafirii
si cad pradã ofilirii!
Traiul nostru e mai bun,
Cã-nflorim si la Crãciun!
si copiii se tineau de mânã, sãrutau trandafirii si se uitau
la cerul senin. Ce frumos e vara când trandafirii înfloresc!
Karl si Gretchen se uitau într-o carte cu animale si
pãsãri; ceasul de la bisericã tocmai bãtea cinci, când deodatã
bãietasul spuse:
- Au! M-a lovit ceva în piept! si mi-a intrat ceva în ochi!
Fetita l-a luat de dupã gât, el tot clipea din ochi; dar în
ochi nu se vedea nimic.
- Mi se pare cã s-a dus – a spus el.
Dar nu se dusese nimic. Era un ciob mãrunt din oglinda
cea fermecatã care schimonosea si urâtea tot ce era frumos si
bun, iar tot ce era rãu si urât se oglindea în ea pe de-a-ntregul, asa
cum era, si orice cusur iesea la ivealã. Bietului Karl îi intrase
în inimã un ciob si, în curând, inima lui avea sã fie ca un
bulgãre de gheatã. Acuma nu-l mai durea, dar ciobul
rãmãsese în inimã.
- De ce plângi?, a întrebat-o el pe fetitã. Vai, ce urâtã esti
când plângi! N-am nimic, nu vezi? Phu! - a strigat el deodatã
– uite, trandafirul acela e mâncat de viermi si celãlalt de colo
e strâmb si botit! Urâti mai sunt trandafirii ãstia! Ca si cutia
în care stau! si a dat cu piciorul în cutie si a rupt un trandafir.
- Vai! Karl, ce faci?, a strigat fetita si când a vãzut-o asa
de speriatã, bãietasul a mai rupt un trandafir si a intrat în casã
si a lãsat-o pe Gretchen singurã.
Când mai târziu ea a venit iar cu cartea cu poze, el a
spus cã asta-i pentru copiii de tâtã. Când bunica spunea vreo
poveste, el o tot întreba dacã-i adevãrat. Pe urmã îsi punea
ochelarii bunicãi si vorbea ca ea; o îngâna foarte bine si toti
râdeau. În scurtã vreme a ajuns sã imite în vorbã si în miscãri
pe toti vecinii. Imita mai cu seamã tot ce era urât si caraghios
la fiecare. Lumea zicea: „Bãiatul e foarte destept!“ Dar asta
era numai din pricina ciobului pe care-l avea în inimã si tot
din pricina asta o necãjea si o strâmba si pe Gretchen, care-l
iubea din tot sufletul.
Jocurile lui erau acuma cu totul altfel decât fuseserã,
erau jocuri chibzuite. Odatã, iarna, pe când afarã ningea,
si-a întins poala surtucului, ca sã prindã câtiva fulgi, apoi a
luat o lupã si a spus fetitei:
- Ia uitã-te prin sticla asta, Gretchen.
Fetita s-a uitat. Fiecare fulg era mult mai mare si
semãna cu o floare sau cu o stea în sase colturi, era foarte
frumos.
- Vezi ce mestesugiti sunt?, a spus Karl. Sunt mai
frumosi decât florile adevãrate si nu-i nici o gresealã în ei,
sunt fãcuti cu o potrivealã anumitã; pãcat numai cã se topesc!
Peste vreo câteva zile, Karl a venit cu o sãniutã în spate
si cu mãnusi groase în mânã si i-a spus Gretei:
- Mi-au dat voie sã mã dau cu sãniuta în piatã, unde se
dau si ceilalti bãieti.
În piatã, bãietii îsi prindeau uneori sãniuta de câte o
cãrutã si se duceau asa o bucatã de drum. Era minunat. De
data asta a trecut pe acolo si o sanie mare, vopsitã cu alb, si
în sanie sedea cineva înfãsurat într-o blanã albã si cu o cãciulitã
albã pe cap. Sania a fãcut de douã ori înconjurul pietei si
Karl, când a vãzut cã vine iar, si-a prins repede sãniuta de ea
si a pornit în urma ei. Sania cea mare aluneca tot mai repede
si mai repede si a cotit într-o ulitã alãturatã. Vizitiul întorcea
din când în când capul si-i fãcea semn prieteneste lui Karl,
parcã l-ar fi cunoscut, si ori de câte ori bãiatul voia sã-si
desprindã sãniuta, cel care stãtea în sanie fãcea din cap si
Karl rãmânea asa cum era. Au ajuns la barierã si au iesit din
oras. Ninsoarea s-a întetit asa de tare încât, de deasã ce era,
bãietasul nu-si mai vedea nici mâinile. Sania mergea tot mai
repede. Karl a vrut iar sã se desprindã de sania cea mare, dar
10n-a izbutit; sãniuta alerga ca vântul. A început sã strige, dar
nimeni nu-l auzea; ningea mereu si sania aluneca tot mai
iute. Deodatã a simtit o hurducãturã, de parcã ar fi trecut
peste santuri si garduri. Karl s-a speriat cumplit si a încercat
sã spunã o rugãciune în gând, dar degeaba, nu-si mai aducea
aminte decât tabla înmultirii.
Fulgii cãdeau tot mai mari si mai mari, pânã au ajuns cât
niste gãini albe; au sãrit deodatã într-o parte, sania cea mare
s-a oprit si cel care o mâna s-a ridicat. Blana si cãciula erau
de omãt; în fata lui Karl stãtea acum o cucoanã înaltã si
mlãdioasã, strãlucitor de albã; era Crãiasa Zãpezii.
- Am mers bine!, a spus ea. Dar mi se pare cã ti-i frig.
Ia vinã ici, în blana mea de urs!
L-a luat si l-a pus lângã ea în sanie, l-a învelit cu blana
si lui i s-a pãrut deodatã cã îl aruncã în mijlocul viscolului.
- Tot ti-i frig?, l-a întrebat ea si l-a sãrutat pe frunte.
Sãrutarea era mai rece decât gheata si îl sãgeta pânã în inimã,
si doar inima lui era pe jumãtate un bulgãr de gheatã. O clipã
a crezut cã moare, dar numai o clipã, fiindcã îndatã dupã
aceea i-a fost iar bine si n-a mai simtit frigul.
- Sãniuta mea! Sãniuta mea! Sã n-o uitati!
La asta s-a gândit mai întâi si una din gãinile cele albe a
luat sãniuta în spate si a pornit în zbor dupã ei. Crãiasa
Zãpezii l-a mai sãrutat o datã pe Karl si el a uitat de
Gretchen, de bunicã-sa si de toti cei de-acasã.
- De-acuma nu te mai sãrut – a spus ea – cã dacã te mai
sãrut mori.
Karl s-a uitat la ea; era foarte frumoasã, o fatã mai
cuminte si mai drãgãlasã nici nu se putea închipui. Acuma nu
i se mai pãrea de zãpadã, ca atunci când o vãzuse la fereastrã
si ea îi fãcuse semn. Nu-i era fricã de dânsa. A început sã-i
spuie cã el stie sã facã socoteli în gând, chiar cu fractii, cã
stie ce întindere si câti locuitori are tara si ea zâmbea si nu
zicea nimic. si deodatã bãiatului i s-a pãrut cã ce stie el nu-i
destul si s-a uitat în vãzduhul larg si înalt si atunci ea a zburat
cu el sus de tot pânã în norii cei vinetii, si vijelia vuia si
suiera, si în vuietul ei parcã se auzeau cântece strãvechi. si
au trecut în zbor peste pãduri si peste ape, peste mãri si peste
tãri; dedesubtul lor vâjâia crivãtul, urlau lupii, sclipea
zãpada; deasupra lor zburau ciori negre care croncãneau
prelung si sus de tot era luna mare si luminoasã, si o noapte
întreagã Karl s-a uitat la lunã si în zorii zilei a adormit la
picioarele Crãiesei Zãpezii.

A treia poveste
Grãdina femeii care stia sã facã farmece


Ce s-a întâmplat oare cu Gretchen când Karl nu s-a mai
întors? Unde s-o fi dus Karl? Nimeni nu stia. Bãietii atâta
stiau cã îsi legase sãniuta de o sanie mare, albã, si sania aceea
s-a dus cãtre bariera orasului. Nimeni nu stia unde-i si cei
de-acasã plângeau dupã el si Gretchen plângea mai tare decât
toti; toti credeau cã a murit, cã s-a înecat în râul de la
marginea orasului. A fost o iarnã lungã si tristã.
si, în sfârsit, a sosit primãvara, cu raze calde de soare.
- Karl a murit – spunea Gretchen.
- Noi nu credem c-a murit – au spus razele de soare.
- A murit – a spus ea rândunelelor.
- Nu credem cã a murit!, au zis ele, si de la o vreme nici
Gretchen n-a mai crezut.
Într-o dimineatã ea s-a gândit:
- Am sã-mi pun pantofii cei noi, rosii, pe care Karl încã
nu i-a vãzut, si am sã mã duc la râu sã-l întreb dacã stie ceva
de dânsul.
Era devreme de tot. Gretchen a sãrutat-o pe bunicã-sa
care mai dormea, si-a pus pantofiorii cei rosii si s-a dus
singuricã la râu si l-a întrebat:
- E adevãrat cã mi-ai luat prietenul cu care mã jucam?
Uite, îti dau pantofii mei cei rosii, numai sã mi-l dai înapoi
pe Karl.
Valurile fãceau parcã niste semne ciudate. si Gretchen
si-a scos pantofii la care tinea mai mult decât la orice si i-a
aruncat în apã; pantofii însã au cãzut prea aproape si valurile
i-au adus la mal. Ai fi zis cã râul nu voia sã ia ce-avea ea mai
scump, deoarece Karl nu era la el. Gretchen a crezut cã n-a
aruncat pantofiorii destul de departe si atunci s-a suit într-o
luntre care era legatã în pãpuris, s-a dus pânã la capãtul ei si
a aruncat pantofii în apã. Luntrea însã nu era legatã bine si,
când fetita s-a repezit sã arunce pantofii, s-a desprins de tãrm
si a pornit pe apã. Gretchen, când a vãzut asa, a vrut sã se
întoarcã si sã sarã pe mal, dar luntrea acuma ajunsese departe
si pornise pe râu în jos.
Gretchen s-a speriat si a început sã plângã, dar cine s-o
audã decât vrãbiile, dar vrãbiile nu puteau s-o tragã la tãrm,
si atunci, ce sã facã si ele, zburau de-a lungul malului si
ciripeau vrând parcã s-o mângâie: „Uite-aici suntem, aici,
aici!“ Luntrea mergea repede la vale; Gretchen era numai în
ciorapi; pantofii ei cei rosii veneau pe apã dupã luntre, dar nu
puteau s-o ajungã, fiindcã luntrea mergea mai iute.
Frumos era pe maluri, flori mândre, copaci bãtrâni si
pãsuni cu oi si vaci, dar nici tipenie de om!
- Poate cã râul mã duce la Karl – se gândea Gretchen si
gândindu-se asa i-a mai venit inima la loc.
S-a ridicat si a început sã se uite la malurile verzi. A
mers ea cât a mers si a ajuns cu luntrea la o livadã de ciresi
si în mijlocul livezii era o cãsutã cu ferestre rosii si albastre.
Cãsuta era acoperitã cu paie si la usã stãteau doi soldati de
lemn cu pusca la umãr.
Gretchen a strigat la ei; credea cã-s vii; dar ei,
bineînteles, n-au rãspuns nimic. Luntrea s-a apropiat de tãrm;
râul o împingea într-acolo.
Gretchen a strigat mai tare si atunci a iesit o babã,
sprijinindu-se într-o cârjã. Avea o pãlãrie mare de soare
zugrãvitã cu flori.
- Sãrãcuta de tine!, a spus baba. Cum ai nimerit tu în
luntre si ai pornit singurã pe apã, în lumea largã?
si baba a venit la marginea apei, a apucat luntrea cu
cârja, a tras-o la mal si a scos-o din luntre pe Gretchen.
Fetita era veselã cã a ajuns iar pe uscat, dar se si temea
putintel de babã.
Aceasta a zis:
- si acuma spune-mi si mie cine esti si de unde vii?
Gretchen i-a spus tot. Baba asculta, dãdea din cap si
zicea numai „Hm, hm!“ si când Gretchen a isprãvit de
povestit si a întrebat-o dacã nu l-a vãzut cumva pe Karl, baba
a rãspuns cã n-a trecut pe-acolo, dar cã are sã vie el, sã se uite
la flori, cã-s mai frumoase decât toate cãrtile cu poze si
fiecare din ele stie câte o poveste. si baba a luat-o pe
Gretchen de mânã si s-a dus cu ea în casã si a încuiat usa
dupã ce au intrat.
Ferestrele erau foarte sus si geamurile erau rosii,
albastre si galbene. O luminã tare ciudatã pãtrundea prin ele.
Pe masã era o farfurie mare plinã de cirese frumoase si
Gretchen s-a asezat si a mâncat cirese câte a vrut, fiindcã
avea voie sã mãnânce cât îi place. Pe când mânca, baba a
pieptãnat-o cu un pieptene de aur si pãrul s-a cârliontat si a
cãpãtat o strãlucire minunatã, si chipul fetitei, rotund si
bucãlat, era ca trandafirul.
- De mult mi-am dorit o fetitã drãgãlasã, asa ca tine – a
spus baba. Ai sã vezi ce bine avem sã ne împãcãm noi
împreunã!
si tot pieptãnându-i baba pãrul, Gretchen a uitat de
prietenul ei Karl, fiindcã baba fãcea farmece, dar nu era o
vrãjitoare rea. Vrãjea numai asa, ca sã-si treacã vremea si sã
trãiascã multumitã. si ar fi vrut sã rãmânã Gretchen la dânsa,
fiindcã îi plãcea fetita. De aceea s-a dus în grãdinã, a pãlit cu
cârja toti trandafirii câti erau pe-acolo si toti au cãzut si-au
intrat în pãmânt, si acuma nici nu se mai cunostea pe unde
fuseserã. Pasãmite baba se temea cã Gretchen, când are sã
vadã trandafirii, are sã se gândeascã la trandafirii ei de-acasã
si atunci are sã-si aducã aminte de Karl si are sã fugã.
Dupã asta, baba a dus-o pe Gretchen în grãdinã. Ce
mireasmã si ce frumusete era aici! Toate florile de pe lume si
din toate anotimpurile le gãseai aici înflorite; nici o carte cu
poze nu era mai frumoasã. Gretchen a sãrit în sus de bucurie
si s-a jucat prin grãdinã pânã seara, când soarele s-a lãsat
dupã ciresi; apoi s-a culcat într-un pat cu perne de mãtase
rosie, brodate cu toporasi, si a dormit si a visat tot visuri
frumoase, cum viseazã numai o crãiasã în ziua nuntii.
A doua zi, Gretchen s-a jucat iar cu florile prin grãdinã
cât a vrut. Asa a trecut multã vreme. Gretchen cunostea
acuma fiecare floare, dar, desi era o multime, ei i se pãrea cã
lipseste una. Care anume nu stia. Iatã însã cã într-o bunã zi sa
uitat mai bine la pãlãria de soare pe care o purta baba si care
era zugrãvitã cu flori, si a vãzut printre florile zugrãvite si un
trandafir, care era mai frumos decât toate celelalte. Baba
uitase sã steargã de pe pãlãria ei trandafirul atunci când
surghiunise în pãmânt trandafirii din grãdinã. Dar, ce sã-i
faci, asa-i întotdeauna când nu bagi bine de seamã!
- Cum? - a spus Gretchen – sã nu fie oare aici nici un
trandafir?
si s-a dus repede în grãdinã, si a cãutat în toate
straturile, dar n-a gãsit nici un trandafir. si atunci s-a asezat
jos si a început sã plângã; si lacrimile ei au cãzut tocmai pe
locul unde fusese îngropatã o tufã de trandafir, si când
lacrimile calde au udat tãrâna, tufa a iesit deodatã din
pãmânt, tot asa de înfloritã ca atunci când fusese îngropatã.
Gretchen a îmbrãtisat trandafirul, a sãrutat florile si s-a
gândit la trandafirii ei frumosi de-acasã si la Karl.
- De ce m-am oprit eu oare aici?, a spus fetita. Eu voiam
sã-l caut pe Karl. Voi stiti unde-i?, a întrebat ea trandafirii.
Ce credeti, a murit?
- Nu, n-a murit – au spus trandafirii. Noi am fost în
pãmânt si în pãmânt sunt toti mortii, dar Karl nu-i printre ei.
- Vã multumesc de ce mi-ati spus!, a zis Gretchen si s-a
dus la celelalte flori, s-a uitat în potirul fiecãreia din ele si a
întrebat:
- Nu stiti unde-i Karl?
Dar florile se încãlzeau la soare si visau la ce le plãcea
lor sã viseze si nici una nu stia ce-i cu Karl.
- Degeaba mai întreb florile - si-a rãspuns Gretchen. Ele
stiu numai ce se întâmplã cu dânsele si de altceva habar
n-au!
si Gretchen si-a pus poalele în brâu, ca sã poatã sã
meargã mai repede, si a luat-o la fugã pânã în fundul grãdinii.
Portita era închisã, dar ea a apãsat pe clanta ruginitã si
clanta s-a ridicat, portita s-a deschis si Gretchen a pornit în
lumea largã, descultã cum era. S-a uitat de câteva ori înapoi,
dar n-o urmãrea nimeni. De la o vreme n-a mai putut merge
si s-a asezat pe un bolovan si când s-a uitat împrejur a vãzut
cã nu mai era varã, era toamnã târziu; în grãdina babei, în
care era mereu cald si erau flori din toate anotimpurile, nu
puteai sã-ti dai seama cum trece vremea.
- Doamne, cum am mai întârziat!, a spus Gretchen. Uite
cã-i toamnã, nu mai pot sã zãbovesc!
si s-a ridicat si a pornit iar la drum.
Vai, piciorusele ei erau obosite si zgâriate! De jur
împrejur era urât si frig. Crengile pletoase ale sãlciilor erau
galbene si frunzele cãdeau smulse de vânt si numai
porumbarul mai avea poame, dar nu erau bune. si când
Gretchen a încercat sã mãnânce din ele, i-au fãcut gura pungã
de acre ce erau. Trist si urât era în lumea largã!

A patra povestire
Un print si o printesã


Gretchen iar a trebuit sã stea si sã se odihneascã.
Deodatã, în fata ei, pe zãpadã, a zãrit un cioroi. Cioroiul s-a
uitat la ea, a dat din cap si a spus: „Crrr! Crrr! Bunã ziua!
Bunã ziua!“ Mai bine nu putea sã vorbeascã, dar era
prietenos si a întrebat-o pe fetitã încotro a pornit asa, singurã.
Cuvântul „singurã“ Gretchen l-a înteles foarte bine si a
priceput ce înseamnã asta. Îi povesti cioroiului toatã viata ei
si tot ce pãtise si-l întrebã dacã nu l-a vãzut pe Karl.
Cioroiul a clãtinat din cap pe gânduri si a spus:
- S-ar putea!
- Cum? Crezi cã da?, a întrebat fetita, l-a sãrutat pe
cioroi si l-a strâns în brate mai sã-l înãbuse.
- Încet, încet!, a spus cioroiul. Cred cã stiu... cred cã-i el.
Da’ acuma mi se pare cã de când cu printesa... pe tine te-a
uitat.
- Stã la o printesã?, a întrebat Gretchen.
- Da, îti spun eu toatã povestea, numai cã-mi vine greu
sã vorbesc în limba ta. Nu cunosti limba ciorilor? Mi-ar fi
mai usor!
- Nu, n-am învãtat limba ciorilor – a rãspuns Gretchen.
- Bine, nu face nimic! Am sã-ti istorisesc si eu cum oi
putea!
si i-a istorisit ce stia.
- În împãrãtia asta în care suntem acuma stã o printesã
care e foarte desteaptã; asa-i de desteaptã, cã a citit toate
gazetele din lume si le-a uitat! Deunãzi sedea pe tron si asta
pare-se cã nu-i lucru plãcut, si sezând ea asa pe tron, a
început sã cânte un cântec! „De ce nu m-as mãrita?“ Chiar
asa s-a gândit ea: de ce nu m-as mãrita? Ia sã încerc!
Dar ea voia sã gãseascã un bãrbat care sã stie ce sã
rãspundã când stai de vorbã cu el, unul care sã si vorbeascã,
nu numai sã sadã, arãtos si dichisit, pe tron, cã ar fi prea
plicticos. Printesa a pus sã batã toba, sã s-adune doamnele de
onoare, si când acestea au venit si au auzit, au fost foarte
multumite. „Iacã o veste plãcutã – au spus ele – la asta chiar
ne gândeam si noi!“ si sã stii cã tot ce-ti spun eu e adevãrat
– a zis cioroiul; eu am o iubitã, e domesticitã si stã la curte,
si ea mi-a povestit tot.
Iubita lui era bineînteles o cioarã. Pentru cã cioara la
cioarã trage, asta-i stiut, si tot cioarã rãmâne.
- A doua zi, ziarele au apãrut cu un chenar de inimi si cu
numele printesei în chenar. Scria acolo cã orice tânãr plãcut
la înfãtisare poate sã vie la palat si sã stea de vorbã cu
printesa si acela care stie sã vorbeascã mai bine si în asa fel,
de parcã ar fi la el acasã, pe acela printesa are sã-l ia de
bãrbat. Da, da – a spus cioroiul – e chiar asa cum zic, poti sã
mã crezi, e adevãrat asa cum mã vezi si te vãd. Au venit o
multime, era o îngrãmãdealã si un du-te vino necontenit, dar
18nici în ziua întâi, nici în a doua nu s-a ales nimic din treaba
asta. Toti puteau sã vorbeascã bine când erau pe stradã, dar
de îndatã ce intrau pe poarta palatului si vedeau garda în zale
de argint si pe scãri slujitori înmuiati în fir, si treceau prin
sãlile si galeriile palatului cu covoare scumpe si policandre
de cristal, se zãpãceau. si când ajungeau în fata tronului pe
care sedea printesa, nu mai puteau sã spuie nimic decât doar
cuvântul cel din urmã pe care-l rostise printesa si bineînteles
cã ea n-avea poftã sã mai audã o datã ce spusese tot ea.
Parcã-i apuca pe toti o toropealã cât erau în palat si abia dupã
ce ieseau de acolo se trezeau si începeau iar sã vorbeascã. si
era un sirag de oameni care tinea de la portile orasului pânã
la poarta palatului. Eram si eu pe-acolo – a spus cioroiul. Le
era sete si foame de-atâta asteptare, dar când ajungeau la
palat nu le dãdea nimeni nici mãcar un pahar cu apã. Unii
mai destepti îsi luaserã câteva felii de pâine cu unt, dar nu
dãdeau si altora, fiindcã se gândeau: „Las’ sã fie lihniti de
foame, cã dacã-i vede printesa asa de prãpãditi, nu-i alege“.
- si Karl?, a întrebat Gretchen; el când a venit? Era si el
acolo?
- Stai putin cã-ti spun îndatã! A treia zi a venit un
domnisor, dar nu cãlare, nici cu trãsura, ci pe jos; era vesel si
ochii îi strãluceau ca si ai tãi acuma, si avea un pãr lung si
frumos, dar era cam prost îmbrãcat.
- Karl era! s-a bucurat Gretchen. Bine cã l-am gãsit!
si a bãtut din palme de bucurie.
- Avea o ranitã în spate – a spus cioroiul.
- Nu, trebuie sã fi fost sãniuta!, a spus Gretchen. si-a
luat sãniuta când a plecat.
- Se poate – a zis cioroiul – nu m-am uitat bine, dar
iubita mea domesticitã mi-a spus cã atunci când a intrat în
palat si a vãzut garda în zale de argint si slujitorii pe scãri,
înmuiati în fir, el nu s-a fâstâcit deloc, a dat din cap cãtre ei
si le-a spus: „Nu vã plictisiti sã stati mereu pe scãri? Eu mã
duc înainte!“ Sala cea mare strãlucea de lumina
policandrelor, curteni de tot felul umblau usurel si tineau în
mânã ulcele de aur. Ghetele lui scârtâiau grozav, dar el nici
nu se sinchisea de asta si era ca la el acasã.
- Sigur cã-i Karl – a spus Gretchen. Avea ghete noi si
scârtâiau când umbla cu ele în odaia bunicãi, l-am auzit eu.
- Da, scârtâiau – spuse cioroiul. Domnisorul acela s-a
dus drept la printesã. Printesa sedea pe un mãrgãritar, mare
cât o roatã de moarã. Toate doamnele de la curte cu
cameristele lor si cu cameristele cameristelor si toti curtenii
lor si cu slujitorii slujitorilor care si ei, la rândul lor, aveau
câte o slugã stãteau adunati de jur împrejur; si cei care erau
mai aproape de usã, aceia erau mai mândri. Pânã si sluga
celui de pe urmã slujitor, care sta drept în usã si umbla numai
cu pantofi, era atât de mândrã si înfumuratã cã nu-i ajungeai
nici cu prãjina la nas!
- Groaznic trebuie sã mai fie!, a spus Gretchen. si Karl
s-a însurat cu printesa?
- Dacã n-as fi cioroi, m-as fi însurat eu cu ea, neapãrat,
cu toate cã sunt logodit. Drãguta mea, cioara cea domesticã,
zice cã el a vorbit tot asa de bine cum vorbesc eu când
vorbesc limba ciorilor. Era drãgut si vesel domnisorul si
zicea cã n-a venit sã-i cearã mâna, ci numai asa, fiindcã
auzise de desteptãciunea printesei si voia sã stea cu ea de
vorbã. Dar dupã aceea si ea i-a plãcut lui si el ei.
- Da, desigur cã e Karl – spuse Gretchen. si el e destept
si stie sã facã socoteli în gând, cu fractii. Nu vrei sã mã bagi
si pe mine în palat?
- Asta-i usor de spus, dar cum sã facem oare? Am sã
vorbesc cu drãguta mea, are sã gãseascã ea ceva; pentru cã sã
stii cã unei fetite asa ca tine nu i se dã voie în palat.
- Las’ cã intru eu – a spus Gretchen. Când aflã Karl cã
am sosit, îndatã vine jos si mã ia cu el.
- Asteaptã-mã colo la portitã – a spus cioroiul, apoi a
clãtinat din cap si si-a luat zborul.
Abia cãtre searã s-a întors.
- Drãguta mea îti trimite multe salutãri si îti mai trimite
si o chiflã, a luat-o din bucãtãrie, au acolo destule. Ia-o, cã ti-o
fi foame. În palat e cu neputintã sã intri, fiindcã esti descultã
si garda cu zale de argint si slujitorii înmuiati în fir n-au sã te
lase. Stai, nu plânge, cã tot ai sã poti intra. Drãguta mea stie
o scarã pe din dos, pe unde ajungi în iatac si stie unde-i cheia.
Cioroiul si cu Gretchen au intrat în grãdinã, pe aleea cea
mare, pe care cãdeau mereu frunzele din copaci, si dupã ce la
palat s-au stins luminile, una câte una, cioroiul a dus-o pe
Gretchen la o usã de din dos care era numai împinsã, nu
închisã.
O, cum îi mai bãtea Gretei inima! Parcã ar fi vrut sã facã
un lucru rãu si ea doar atâta voia, sã vadã dacã Karl e acolo.
si acolo era, fãrã îndoialã! si ea se gândea la ochii lui limpezi
si la pãrul lung: parcã îl vedea cum zâmbeste ca atunci când
sedeau amândoi la umbra trandafirilor. Desigur cã are sã se
bucure când are s-o vadã, si ea are sã-i spunã ce drum lung a
fãcut pânã sã dea de dânsul, si ce necãjiti au fost cei de-acasã
când el a plecat si nu s-a mai întors. Gretei îi era teamã si
totodatã se bucura.
Au ajuns sus la capãtul scãrii. Pe un scrin era o lampã
aprinsã si jos pe podele stãtea cioara cea domesticitã si îsi
întorcea capul în toate pãrtile; Gretchen a fãcut o plecãciune,
asa cum o învãtase bunicã-sa.
- Logodnicul meu mi-a spus numai lucruri frumoase
despre mata, domnisoarã – zise cioara cea domesticitã.
Povestea matale e duioasã. Ia, te rog, lampa, eu am sã merg
înainte ca sã-ti arãt drumul, pe unde mergem noi, nu-i
nimeni.
- Parcã aud pe cineva în urma noastrã – spuse Gretchen,
si chiar atunci a si trecut ceva pe lângã dânsa; pe zid alergau
ca niste umbre cai cu coama în vânt si cu picioarele subtiri,
si pe cai domni si doamne si vânãtori.
- Astea-s numai visuri – a spus cioara; vin si iau la
vânãtoare gândurile printului si ale printesei. Asta-i chiar
foarte nimerit acuma, pentru cã ai sã poti sã-i vezi mai bine.
si trag si eu nãdejde cã, atunci când ai sã ajungi la cinste si
mãrire, n-ai sã mã uiti nici pe mine.
- De asta nici o grijã – a spus cioroiul din pãdure.
Ajunseserã acuma într-o încãpere mare, tapetatã cu
mãtase roz, cu flori. si deodatã, visurile au trecut valvârtej pe
lângã ei, dar asa de repede, cã Gretchen n-a putut sã-i vadã
pe print si pe printesã. Gretchen si cu cele douã ciori au mai
trecut apoi prin câteva odãi, una mai frumoasã decât alta, si
au ajuns în iatac. Aici, tavanul semãna cu un palmier cu
frunze de sticlã si în mijlocul odãii atârnau de o tulpinã de
aur douã paturi, fiecare din ele semãnând cu un crin. Un pat
era alb, celãlalt era rosu si în acesta din urmã trebuia
Gretchen sã-l caute pe Karl. A dat la o parte o petalã rosie si
a zãrit o ceafã brunã. O! Karl era! Gretchen l-a strigat pe
nume, a ridicat lampa - si deodatã visurile s-au întors în
goanã în odaie - si el s-a trezit, a întors capul si... nu era Karl.
Printul semãna cu Karl numai de la spate, dar era si el
tânãr si drãgut. Printesa se trezise si ea si din patul ei de
petale albe de crin se uita acum clipind din ochi la Gretchen.
A întrebat ce este. Gretchen a început sã plângã si i-a spus
toatã povestea ei si ce fãcuserã cele douã ciori pentru ea.
- Sãraca de tine – au spus printul si printesa, au lãudat
pe cele douã ciori si au spus cã nu-s supãrati pe ele, numai cã
de-acuma înainte sã nu mai facã ce-au fãcut. Au sã primeascã
si o rãsplatã.
- Vreti sã zburati în libertate – a întrebat printesa – ori
vreti mai bine câte o slujbã de cioarã princiarã si cu drept la
toate cojile de legume de la bucãtãrie.
Ciorile s-au închinat si au spus cã vor sã aibã o slujbã
fiindcã se gândeau cã-i bine la bãtrânete sã aibã ceva sigur si
sã nu ducã grijã de nimic.
Printul s-a sculat din pat si a pus-o pe Gretchen în locul
lui sã doarmã; mai mult nu putea face nici el. Gretchen si-a
împreunat mâinile si s-a gândit: „Ce buni sunt oamenii si
animalele!“ si a închis ochii si a adormit. Toate visurile au
venit iar valvârtej înapoi si acuma erau ca niste îngeri si
trãgeau o sãniutã în care era Karl, si el fãcea semn din cap.
Dar nu era decât un vis si de aceea a pierit când ea s-a trezit.
A doua zi au îmbrãcat-o în mãtase si în catifea din cap
pânã în picioare; au poftit-o sã rãmânã la palat si sã trãiascã
în belsug, dar ea s-a rugat sã-i dea numai o trãsuricã cu un cal
si o pereche de pantofi, pentru cã voia sã plece iar în lume si
sã-l caute pe Karl.
I-au dat îndatã pantofi si un manson, au îmbrãcat-o
frumos si când sã plece, la scarã era o caleascã numai de aur
si stema printului si a printesei strãlucea pe ea ca o stea.
Vizitiul si valetul aveau coroane de aur pe cap. Printul si
printesa au ajutat-o pe Gretchen sã se urce în caleascã si i-au
urat drum bun. Cioroiul cel din pãdure, care acuma era
însurat, a însotit-o cale de trei poste. sedea lângã ea, fiindcã
nu-i plãcea sã meargã cu spatele. Cioara de la curte stãtea în
usã si dãdea din aripi; nu putuse sã vinã fiindcã o durea capul
de când cãpãtase o slujbã si mânca prea mult. Caleasca pe
dinãuntru era cãptusitã cu turtã dulce, iar în lada de sub caprã
erau fructe si covrigi.
- Drum bun, drum bun!, au spus printul si printesa.
Gretchen a plâns si cioara a plâns si ea. Dupã ce au mers
asa vreo trei poste, cioroiul si-a luat si el rãmas bun si
despãrtirea dintre ei a fost si mai duioasã. Cioroiul a zburat
pe un copac si a tot fâlfâit din aripile lui negre pânã când
caleasca nu s-a mai vãzut.

Voteaza

(2 voturi)

Comentarii(0)



Scris de
adventurekids
Data
17 feb. 2010
Vizionari
4197
2 voturi
Reclama 1 zona editabila
Reclama2_Detaliu_Articole