Aici gasesti provocari ce cresc odata cu tine! Jocuri, povesti, poezii, poze haioase, glume, printabile, bancuri si video-uri de râs.
 

Poveşti de spus seara la culcare

Zâna mãrii

Povesti pentru copii

Departe-n largul mãrii apa e albastrã ca albãstrelele
si limpede cum e cristalul, dar e si foarte adâncã,
atât de adâncã încât nici o ancorã nu poate ajunge pânã la
fund; ar trebui sã pui o multime de turnuri de bisericã, unele
peste altele, ca sã ajungi de la fund pânã la luciul apei.
Sã nu credeti însã cã acolo nu-i decât nisip si mâl; nu,
acolo cresc copaci ciudati si ierburi ciudate, si tulpinile si
frunzele lor sunt asa de mlãdioase încât se clatinã la cea mai
micã miscare a apei, parcã ar fi vii. Toti pestii, mici si mari,
se strecoarã printre ramuri cum se strecoarã pãsãrile prin
vãzduh. În locul unde-i cea mai mare adâncime e palatul
împãratului mãrii; zidurile sunt de mãrgean si ferestrele
înalte si arcuite sunt de chihlimbar strãveziu; acoperisul e
fãcut din scoici care se deschid si se închid dupã cum se
miscã apa. si în fiecare scoicã e un mãrgãritar de pret; numai
unul si ar fi destul sã împodobeascã mãret coroana unui rege.
Împãratul mãrii era de multã vreme vãduv si casa i-o
tinea mamã-sa, bãtrâna. Era o femeie înteleaptã, dar foarte
mândrã de neamul ei; purta douãsprezece stridii pe coadã, pe
când nobilii aveau numai câte sase. Încolo, era femeia vrednicã,
mai ales cã tinea foarte mult la nepoatele ei, domnitele mãrii.
Acestea erau sase la numãr si toate frumoase, dar cea mai
micã era cea mai frumoasã dintre toate; pielea ei era gingasã
si moale ca o petalã de trandafir, ochii albastri ca niste lacuri
adânci, dar, ca si celelalte, nu avea picioare si trupul în partea
de jos avea o coadã de peste.
Toatã ziua fetele se jucau prin odãile palatului din ai
cãrui pereti cresteau flori vii. Când deschideau festrestrele de
chilimbar, intrau înãuntru pesti, asa cum intrã la noi
rândunelele când deschidem ferestrele. Pestii veneau pânã-n
preajma domnitelor, mâncau din palmã si se lãsau mângâiati.
Afarã, în fata palatului era o grãdinã mare cu copaci
rosii si albastri; poamele strãluceau ca aurul si florile ca
focul, si tulpinile si frunzele se miscau întruna. Pe jos era un
nisip foarte fin si albastru ca o flacãrã de pucioasã. Peste tot
plutea un soi de luminã albastrã, încât ai fi crezut cã esti sus
în vãzduh cu cerul deasupra si dedesubt si nu cã esti în fundul
mãrii. Când apa era linistitã se putea zãri soarele ca o floare
mare, rosie, din care se revãrsa lumina.
Fiecare domnitã îsi avea în grãdinã un loc al ei, în care
sãdea ce-i plãcea. Una dãduse stratului ei de flori formã de
balenã, alteia îi plãcuse sã si-l facã pe-al ei dupã chipul ei
însãsi, iar cea mai micã îsi fãcuse stratul rotund ca soarele si
sãdise numai flori rosii ca si el. Domnita cea mai micã era o
fatã tãcutã si gânditoare si în timp ce surorile ei adunau toate
lucrurile ciudate care cãzuserã de prin corãbii scufundate, ea,
în afarã de florile cele rosii, care semãnau cu soarele, nu
voise sã aibã decât o statuie. Era un bãiat frumos, sculptat din
marmurã albã si pe care-l gãsiserã într-o zi prãbusit în fundul
mãrii. Domnita a sãdit lângã statuie volburã trandafirie si
volbura a crescut si ramurile ei atârnau peste bãiatul de
marmurã aplecându-se cãtre nisipul albastru de pe jos, pe
care umbra se astenea albastrã si tremura întruna ca si
ramurile. Ai fi zis cã vârful si cu rãdãcinile se jucau împreunã
si parcã tot voiau sã se sãrute.
Cea mai mare bucurie a ei era sã vorbeascã despre
lumea oamenilor. Bunicã-sa mereu trebuia sã-i spuie tot ce
stie despre corãbii si despre orase, despre oameni si despre
animalele care trãiesc sus pe pãmânt. Fetei i se pãrea mai cu
seamã frumos cã sus, pe pãmânt, florile au mireasmã, nu ca
florile din fundul mãrii, care n-au parfum, si cã pãdurile sunt
verzi, iar pestii care se zãresc printre ramurile copacilor cântã
de ti-i mai mare dragul; bunica le zicea pãsãrile pesti, fiindcã
altfel fetele n-ar fi priceput ce spune, cã nu vãzuserã
niciodatã pãsãri.
- Când aveti sã împliniti cincisprezece ani - spunea
bunica - o sã aveti voie sã iesiti la fata mãrii, sã vã asezati pe
stâncã la lumina lunii si sã vedeti corãbiile cele mari, si o sã
vedeti si orase, si pãduri.
si iatã cã a venit vremea când sora cea mai mare a avut
cincisprezece ani. Între surori era deosebire tot de câte un an,
asa cã cea mai micã era cu cinci ani mai tânãrã decât cea mai
mare si mai avea deci de asteptat cinci ani pânã sã ajungã si
ea sã se ridice din fundul mãrii si sã vadã cum e la noi pe
pãmânt. Cea mai mare a fãgãduit celorlalte sã le povesteascã
ce a vãzut si ce lucruri frumoase a gãsit; fiindcã ce le spunea
bunica nu le era destul, voiau sã afle mai mult decât ce
povestea ea.
Nici una nu era asa de curioasã cum era cea mai micã,
tocmai ea care avea de asteptat mai mult decât toate, si care
era asa de cuminte si de gânditoare. Adesori, noaptea,
deschidea fereastra si stãtea ceasuri întregi uitându-se prin
apa albãstruie cum pestii dãdeau din coadã si din aripioare.
Putea sã zãreascã luna si stelele; de-acolo din fund se vedeau
sters prin apã, însã mult mai mari decât le vedem noi. Când
pe sub ele trecea deodatã ceva care semãna cu un nor negru,
ea stia cã era o balenã care trecea pe deasupra ei sau o corabie
pe care erau oameni multi; desigur cã ei nici nu se gândeau
cã o fatã drãgãlasã din fundul mãrii stã dedesubt si îsi
întindea mâinile albe cãtre pântecele corãbiei.
si asa cum am spus, domnita cea mai mare împlinise
cincisprezece ani si avea nevoie acuma sã iasã la fata mãrii.
Când s-a întors avea o sumedenie de lucruri de povestit,
dar mai frumos decât toate era, zicea ea, sã stai pe un grind
de nisip la lumina lunii, când marea e linistitã, si sã te uiti la
orasul asezat pe coasta mãrii, în care strãlucesc lumini ca
sute de stele, sã auzi muzica si vuietul trãsurilor si al
oamenilor, sã privesti turnurile bisericilor si sã asculti
clopotele. si sora cea mai tânãrã ardea de dorinta de a vedea
toate aceste lucruri si asta tocmai din pricinã cã nu putea sã
se ducã sã stea sus pe pãmânt.
Seara s-a dus iar la fereastrã si s-a uitat prin apa albastrã;
se gândea cum o fi orasul cel zgomotos si i se pãrea cã aude
clopotele.
Peste un an, altã sorã de-a ei a cãpãtat învoire sã se urce
la fata apei si sã înoate pânã unde-o vrea. A iesit din mare
când asfintea soarele si privelistea asta i s-a pãrut cã-i cel mai
frumos lucru pe care l-a vãzut. Spunea cã tot cerul parcã era
din aur si nourii erau asa de minunati, cum nici nu se putea
închipui, zburau pe cer, rosii si albastri, dar si mai repede
decât nourii zbura, asemenea unui vãl lung si alb, un stol de
lebede cãtre soare. Dar soarele s-a scufundat în valuri si
curând dupã aceea a pierit si lumina trandafirie care umplea
fata mãrii si nourii.
A mai trecut un an si s-a urcat sus si sora de-a treia. Asta
era cea mai îndrãzneatã din toate; a intrat pe gura unui fluviu
care se vãrsa în mare. Pe dealuri verzi, pe de o parte si de
alta, erau podgorii; printre pãduri minunate se iveau case si
castele si în copaci erau pãsãri care cântau. La o cotiturã a dat
de-un cârd de copii care se scãldau si se hârjoneau în apã; a
vrut sã se joace si ea cu dânsii, dar copiii au fugit speriati si
deodatã a venit un animal mititel si negru; era un câine, dar
ea nu mai vãzuse câini pânã atunci; a început sã latre la dânsa
asa de tare, cã ei i-a fost fricã si s-a întors repede înapoi în
mare. si acuma ea zicea cã niciodatã n-are sã uite pãdurile,
dealurile si pe copiii aceia drãgãlasi, care puteau sã înoate,
desi nu aveau coadã.
Cea de-a patra sorã nu era asa de viteazã si a rãmas în
mijlocul mãrii. Spunea cã acolo e mai frumos; te uiti si vezi
pânã departe de jur împrejur si cerul deasupra e ca un clopot
de sticlã. Vãzuse si corãbii, dar numai de departe tare, parcã
erau niste pescãrusi; delfinii poznasi se dãdeau de-a tumba si
balenele cele mai mari împroscau apã pe nãri, parcã erau în
toate pãrtile numai fântâni tâsnitoare.
si iatã cã i-a venit rândul celei de-a cincea surori. Ziua
ei de nastere cãdea iarna si de aceea ea a vãzut ce nu vãzuserã
surorile ei când iesiserã la fata apei întâia oarã. Marea era
verde si în toate pãrtile pluteau munti mari de gheatã si
fiecare parcã era un mãrgãritar, zicea ea, si totusi erau mai
mari decât turnurile oamenilor. Aveau forme care de care
mai ciudate si sclipeau ca niste diamante. Ea s-a asezat pe un
munte de gheatã si corãbierii treceau speriati pe lângã dânsa
si vântul i se juca prin pãr. Spre searã cerul s-a înnourat, a
început sã fulgere si sã tune, iar marea s-a întunecat si a
început sã se zbuciume zgâltâind muntii de gheatã care
strãluceau la lumina fulgerelor. Corãbiile si-au strâns pânzele
si pretutindeni era numai spaimã si obidã, ea însã sedea
linistitã pe muntele ei de gheatã plutitor si se uita cum
fulgerele alunecã în crucis si în curmezis pe cer.
Fiecare dintre cele cinci surori, când se suia întâia oarã
la fata apei, era încântatã de lucrurile noi si frumoase pe care
le vedea. Dupã aceea însã, când urcatul deasupra apei
ajungea sã fie ceva obisnuit, fiindcã nu puteau sã iasã la fata
mãrii când voiau, nu le mai plãcea asa de tare sã se urce sus;
ba chiar dupã o lunã de zile fiecare spunea cã-i mai frumos
jos la ele acasã.
Acum, dupã ce toate se fãcuserã mari, se luau uneori la
brat si se urcau seara împreunã deasupra apei; surorile aveau
glasuri frumoase, mai frumoase decât ale oamenilor, si când
era furtunã si ele sã gândeau cã au sã se scufunde multe
corãbii, se duceau pe lângã corãbii si cântau si-n cântecele
lor spuneau ce frumos e pe fundul mãrii. Îi rugau pe corãbieri
sã nu le fie teamã dacã se scufundã, dar corãbierii nu
pricepeau limba lor si credeau cã vorbeste furtuna. si ei nu
putea sã vadã frumusetile din fundul apei, fiindcã atunci când
corabia se scufunda corãbierii se înecau si ajungeau morti la
palatul împãratului mãrii.
Când surorile celelalte se urcau deasupra mãrii, sora cea
mai micã rãmânea singuraticã si se uita dupã ele, si mai cã-i
venea sã plângã, dar zânele mãrii n-au lacrimi si de aceea
durerea lor e si mai mare.
- O, de-as împlini o datã cincisprezece ani!, ofta ea; de
pe acum stiu cã lumea de pe pãmât si oamenii au sã-mi fie
dragi!
În sfârsit, a împlinit cincisprezece ani.
- Acum esti mare - i-a spus bunica, mama împãratului
mãrii. Hai sã te gãtesc si pe tine ca si pe surorile tale!
si i-a pus în pãr o cununã de crini albi, cu petalele de
mãrgãritar; si i-a mai prins de coadã opt stridii mari, ca sã-i
însemne rangul.
- Mã doare - a zis domnita.
- Trebuie sã rabzi; mãretia se tine cu ostenealã!
O!, ea ar fi aruncat cu plãcere toatã aceastã mãretie si
si-ar fi scos bucuros cununa cea grea; florile cele rosii din
grãdinã o prindeau mai bine, dar nu avea încotro. si-a luat
rãmas bun de la bunicã-sa si s-a urcat, usoarã ca o picãturã de
aer, prin apã.
121
Soarele tocmai asfintise când si-a scos capul din mare,
dar nourii mai strãluceau rosii si aurii si pe cer se ivise
luceafãrul de searã. Vãzduhul era molcom si rãcoros, si
marea era linistitã. Nu departe de acolo era o corabie mare,
cu trei catarge si numai cu o pânzã întinsã, fiindcã vântul nu
bãtea deloc; pe funii si pe catarge sedeau mateloti. De pe
corabie venea zvon de muzici si de cântece si deodatã sute de
lanterne s-au aprins; colorate cum erau ai fi zis cã fluturau în
aer steagurile tuturor popoarelor. Zâna cea micã s-a dus pânã
la fereastra cabinei si s-a uitat. Înãuntru erau mai multi
oameni îmbrãcati de sãrbãtoare; dar cel mai frumos dintre ei
printul cel tânãr. Avea niste ochi mari, negri si nu pãrea sã
aibã mai mult de cincisprezece ani. Astãzi era ziua lui de
nastere si de acea era petrecere pe corabie. Marinarii dansau
pe punte si când printul a iesit si el pe covertã, sute de rachete
au tâsnit în aer si au fãcut o luminã ca ziua si zâna s-a speriat
si s-a scufundat repede în apã. Dar n-a stat mult si si-a scos
capul si când s-a uitat în vãzduh parcã toate stelele cerului
cãdeau pe ea. Niciodatã nu vãzuse ea asemenea minunãtii de
artificii. Sori mari se destrãmau, împroscând flãcãri, pesti
zburãtori pluteau în aer si totul se oglindea în apa
strãlucitoare. Pe corabie era atât de multã luminã, încât se
desluseau bine nu numai oamenii, dar chiar si fiecare funie.
Ce frumos era printul. Strângea mâinile celorlalti si zâmbea,
si muzica cânta.
S-a fãcut târziu, dar zâna nu-si mai putea dezlipi ochii
de la corabie si de la printul cel tânãr si frumos. Lanternele
colorate s-au stins; nu mai zburau rachete cãtre cer, nu se mai
auzeau tunurile bubuind, însã în adâncul mãrii era vuiet si
zbucium. Zâna stãtea la fata apei, valurile o ridicau si o
legãnau si ea se uita pe fereastra cabinei. A început sã batã
vântul si corabia si-a desfãcut una câte una pânzele. Valurile
se ridicau tot mai sus, cerul s-a înnourat, în zare a început sã
fulgere. Venea furtuna. Matelotii au strâns pânzele. Corabia
a pornit repede, legãnându-se pe marea vânzolitã, valurile se
înãltau ca niste munti negri care parcã voiau sã se
rostogoleascã peste catarge, dar nava se cufunda ca o lebãdã,
apoi iesea iar la ivealã printre talazurile înalte si se lãsa iar în
jos. Zânei i se pãru cã-i un joc vesel al corãbiei, dar celor din
corabie nu li se pãrea deloc cã-i asa. Nava trosnea tot mai
tare, peretii s-au spart de izbiturile valurilor, apa a pãtruns
înãuntru, catargul s-a rupt, parc-ar fi fost de papurã, si
corabia s-a culcat pe-o parte si apa a început s-o cuprindã.
Acum de-abia zâna si-a dat seama cã cei de pe corabie erau
în primejdie; chiar si ea trebuia sã se fereascã de bârnele si
lemnele care se desfãceau din corabie si erau împinse de
valuri în toate pãrtile. Câteva clipe a fost asa de întuneric,
încât nu se mai putea zãri nimic, pe urmã, la lumina
fulgerelor, toti cei de pe corabie s-au vãzut; zâna cãuta din
ochi pe printul cel tânãr. Deodatã l-a zãrit scufundându-se
împreunã cu corabia si pierind în apã. Mai întâi s-a bucurat
cã el are sã ajungã jos la ea acasã, dar îndatã dupã aceea s-a
gândit cã oamenii nu pot trãi în apã si printul n-are sã poatã
ajunge decât mort la palatul tatãlui ei. Nu, nu trebuie sã
moarã, s-a gândit ea si repede a pornit înot printre bârnele si
scândurile care pluteau pe apã, uitând cu totul cã acestea ar fi
putut s-o loveascã si s-o vatãme. si atunci s-a dat la fund, apoi
a iesit mai departe din apã, pânã a ajuns lângã printul care deabia
mai putea sã înoate din pricinã cã valurile puternice îl
acopereau mereu; bratele si picioarele îi erau frânte de
obosealã, ochii lui frumosi clipeau gata sã se închidã si chiar
s-au închis si el ar fi murit desigur dacã n-ar fi fost zâna. La
prins cu o mânã si cu cealaltã i-a tinut capul deasupra apei
si s-a lãsat cu dânsul în voia valurilor.
Dimineata s-a fãcut iar vremea frumoasã, dar din
corabie nu mai rãmãsese nimic. Soarele a rãsãrit rosu,
strãlucitor, din apã si la razele lui, obrajii printului parcã s-au
înviorat, dar ochii tot închisi au rãmas. Zâna l-a sãrutat pe
frunte si i-a dat într-o parte pãrul ud. I se pãrea cã seamãnã
cu statuia din grãdina ei din fundul mãrii. L-a mai sãrutat o
datã, dorind din tot sufletul ca el sã mai trãiascã.
Deodatã a zãrit în fata ei pãmântul, cu munti înalti si
albãstrui, ale cãror piscuri strãluceau de zãpadã parcã ar fi
fost niste lebede care fãcuserã acolo popas. Jos, cãtre tãrm,
erau pãduri verzi si mai în fatã era o bisericã sau o mânãstire,
dar ea nu stia ce era si vedea cã-i o clãdire mare. În grãdinã
erau lãmâi si portocali si în fata portii palmieri. Marea fãcea
aici un mic golf si apa era linisitã, dar foarte adâncã. Zâna a
înotat cu printul pânã la o stâncã de lângã tãrm presãratã cu
nisip alb si mãrunt si l-a asezat pe nisip, sprijinindu-l asa ca
sã stea cu capul ridicat si cu fata la soare.
În clãdirea cea mare si albã au început sã tragã clopotele
si în grãdini s-au ivit o multime de fete. Zâna s-a ascuns dupã
niste stânci care ieseau din apã si si-a turnat spumã de mare
în pãr si pe piept ca sã nu i se vadã fata si s-a uitat de dupã
stânci sã vadã cine are sã vie la print.
N-a trecut mult si a venit o fatã; întâi s-a speriat, dar
îndatã s-a dus repede si a chemat mai multi oameni si zâna a
vãzut cum printul si-a venit în fire, cum s-a uitat împrejur
zâmbindu-le tuturor, numai ei nu, si nici nu avea cum sã-i
zâmbeascã, fiindcã nu stia cã ea îl scãpase de la moarte. Zâna
s-a întristat si dupã ce l-au dus pe print în clãdirea cea mare
s-a scufundat si ea mâhnitã în apã si s-a întors la palatul
tatãlui ei din fundul mãrii.
Fusese ea tãcutã si gânditoare si mai înainte, acum însã
s-a fãcut si mai tãcutã. Surorile au întrebat-o ce-a vãzut sus,
dar ea nu le-a spus nimic.
În fiecare zi, si dimineata si seara, iesea la fata apei si se
ducea la locul unde îl lãsase pe print. A vãzut cum încetul cu
încetul poamele din grãdinã s-au copt, cum zãpada de pe
munti s-a topit, dar pe print nu-l vedea nicãieri si de aceea de
fiecare datã se întorcea acasã tot mai tristã. Singura ei
mângâiere era sã se ducã în grãdinã si sã ia în brate statuia
cea frumoasã de marmurã care semãna cu printul. De flori nu
se mai îngrijea si ele crescuserã ca niste bãlãrii, nãpãdiserã
cãrãrile si acum îsi împleteau tulpinile si rãmurelele cu
crengile copacilor, asa cã pe sub ele era întuneric de-a
binelea.
De la o vreme nu s-a mai putut tine si a spus uneia dintre
surori ce-i sta pe inimã, si sora aceasta a spus celorlalte, dar
numai lor si câtorva zâne ale mãrii, care n-au vorbit despre
asta decât cu prietenele lor cele mai bune.
Una dintre ele stia cine-i printul, vãzuse si ea petrecerea
de pe corabie si de la ea s-a aflat unde-i palatul lui.
Palatul acesta era clãdit dintr-un fel de piatrã galbenã,
strãlucitoare, cu scãri de marmurã, din care una ajungea chiar
pânã la marginea mãrii. Cupole mari de aur se ridicau
deasupra palatului si printre stâlpii care înconjurau clãdirea
erau statui care parcã erau vii. Pe geamurile limpezi ale
ferestrelor înalte se vedeau odãi mãrete cu perdele de mãtase
si covoare pe jos si cu tablouri mari atârnate de pereti. În
mijlocul sãlii celei mari era o fântânã tâsnitoare si apa
ajungea pânã sus la cupola de sticlã a tavanului. Prin cupolã
pãtrundea soarele luminând apa si plantele care cresteau în
havuz.
Acum zâna stia unde stã printul si acolo se ducea ea
cãtre searã si sedea pe apã pânã târziu noaptea. Se apropia de
tãrm mult mai mult decât s-apropiaserã celelalte, ba se ducea
chiar pânã sub balconul de marmurã care arunca o umbrã
lungã peste apã. Aici ea se oprea si se uita la tânãrul print,
care stãtea pe balcon si credea cã e singur în lumina lunii.
De multe ori îl vedea cum, seara, porneste pe mare pe o
corabie cu stegulete multe la catarg; pe corabie cânta
muzica; ea asculta ascunsã în pãpurisul verde si când vântul
umfla vãlurile ei lungi si albe ca argintul cine-o vedea credea
cã-i o lebãdã care îsi întinde aripile.
Noaptea, de multe ori, când pescarii ieseau le pescuit cu
fãclii, ea auzea cum vorbeau frumos despre print si se bucura
cã-l scãpase de la moarte atunci când îl luase în brate, pe
jumãtate mort, si-l purtase cu dânsa pe valuri. si îsi aducea
aminte cum sezuse el cu capul pe pieptul ei, si cum ea îl
sãrutase, printul nu stia de asta nimic si nici mãcar nu putea
s-o viseze.
Zâna cea micã îi îndrãgea tot mai tare pe oameni si tot
mai tare ar fi vrut sã trãiascã printre dânsii si lumea lor i se
pãrea mult mai mare decât lumea ei din fundul mãrii; puteau
sã meargã cu corãbiile pe apã, sã se urce pe munti pânã
deasupra norilor si tãrile lor se întindeau, cu pãduri si cu
câmpii, mai departe decât ajungea ea cu privirea. Erau o
multime de lucruri pe care voia sã le afle, dar surorile nu
stiau ce sã-i spunã si de aceea, într-o bunã zi, a întrebat-o pe
bunicã-sa. Bunica cunostea bine lumea de deasupra apei si-i
zicea tara de deasupra mãrii.
- Când oamenii nu se îneacã - a întrebat-o zâna cea micã
- atunci ei pot sã trãiascã mereu? Nu mor si ei asa cum murim
noi aici.
- Ba da - a rãspuns bunica - mor si ei si viata lor e chiar
mai scurtã decât a noastrã. Noi putem sã trãim si trei sute de
ani, dar dupã ce am murit ne prefacem în spumã si n-avem
nici mãcar un mormât aici, printre cei care ne-au fost dragi.
Sufletul nostru nu-i nemuritor, nu mai înviem din morti si
suntem ca papura cea verde, care dacã o tai nu mai înverzeste
niciodatã. Oamenii însã au un suflet care trãieste mereu dupã
ce trupul s-a fãcut tãrânã; sufletul lor se suie în stelele cele
strãlucitoare. Asa cum urcãm noi la fata apei si vedem tara
oamenilor, asa se urcã ei pânã la un tãrâm necunoscut si
minunat pe care noi nu-l putem vedea niciodatã.
- Dar noi de ce nu avem un suflet nemuritor?, a întrebat
zâna. As da bucuros sutele de ani pe care le mai am de trãit
ca sã fiu om mãcar o zi si sã pot avea si eu parte de viata
cereascã.
- La asta nici sã nu te gândesti - a spus bãtrâna. Noi
suntem mult mai fericiti decât oamenii.
- Va sã zicã am sã mor si am sã mã prefac în spumã de
mare si n-am sã mai aud muzica valurilor, si n-am sã mai vãd
soarele? Oare nu pot sã fac nimic ca sã capãt si eu un suflet
nemuritor?
- Nu - a spus bãtrâna; s-ar putea asta numai dacã vreun
om muritor te-ar iubi mai mult decât pe tatãl si pe mama lui
si s-ar gândi numai la tine, si te-ar lua de mânã, si ti-ar jura
dragoste si credintã pe vesnicie. Atunci, sufletul lui ar trece
si în tine si ai avea si tu parte de fericirea oamenilor. Ti-ar da
suflet si totusi sufletul lui si l-ar pãstra! Numai cã asta nu se
poate întâmpla! Tocmai ceea ce ni se pare nouã cã-i frumos,
adicã coada noastrã de peste, tocmai asta li se pare oamenilor
urât; acolo la dânsii, ca sã fii frumos trebuie sã ai douã
proptele grosolane, cãrora ei le zic picioare.
Zâna a oftat si s-a uitat mâhnitã la coada ei de peste.
- Mai bine sã ne bucurãm de viata noastrã asa cum este
- a spus bãtrâna. Sã înotãm si sã sãrim prin apã trei sute de
ani cât avem de trãit, dupã aceea ne rãmâne vreme destulã sã
ne odihnim! Desearã avem bal la curte!
A fost o petrecere cum nu se poate vedea pe pãmânt.
Peretii si tavanul sãlii de bal erau de sticlã groasã, dar
strãvezie. Sute de scoici uriase, roze si verzui, stãteau în
siruri de o parte si de alta, si în fiecare ardea un foc albastru
care lumina toatã sala si se vedea si afarã prin pereti, asa cã
marea era toatã luminatã. Se puteau vedea toti pestii, de tot
felul, mari si mici, cum înotau pe lângã peretii de sticlã; unii
aveau solzi rosii, altii îi aveau albi ca argintul sau galbeni
strãlucitori ca aurul. Prin mijlocul sãlii curgea o apã largã si
pe apa asta bãrbatii si femeile mãrii dansau dupã cântecul pe
care-l cântau chiar ei. Oamenii de pe pãmânt n-au glasuri asa
de frumoase. Zâna cea micã a cântat mai frumos decât toti si
toti au bãtut din palme dupã ce au ascultat-o. si o clipã s-a
bucurat si ea, fiindcã stia cã are cea mai frumoasã voce de pe
pãmânt si din mare. Dupã aceea si-a adus aminte de lumea de
deasupra; nu putea sã uite pe printul cel frumos si nici sã uite
pãrerea ei de rãu cã n-are si ea un suflet nemuritor cum are
el. S-a întristat asa de tare, cã s-a strecurat printre ceilalti si a
iesit din palat si, în timp ce toti cântau si se veseleau, s-a dus
în grãdinã si a sezut acolo, mâhnitã pânã în fundul inimii.
Deodatã a auzit cornul, sunetele lui pãtrundeau înãbusit prin
apã pânã la dânsa. si ea s-a gândit: „Acum desigur cã printul
pleacã cu corabia pe mare; mi-i mai drag decât tata si decât
mama, si lui as vrea sã-i încredintez fericirea vietii mele. Am
sã fac tot ce am sã pot ca sã capãt si eu un suflet fãrã de
moarte! Surorile mele danseazã în palat si nimeni nu mã
vede. Am sã mã duc la vrãjitoarea mãrii; totdeauna m-am
temut de ea, dar acuma mã duc la dânsa, poate cã-mi dã un
sfat si mã ajutã!“
Zâna iesi din grãdinã si se duse cãtre bulboanele
vuitoare, dincolo de care locuia vrãjitoarea. Nu fusese
niciodatã acolo. Pe unde mergea acum nu erau flori, nici
iarbã de mare, era numai cenusiu si gol; la bulboane apa se
învârtea ca niste roti de moarã si tot ce lua cu ea ducea în
adâncime. Zâna trebui sã treacã prin aceste vârtejuri de apã
ca sã ajungã la tãrâmul vrãjitoarei mãrii, iar aici alt drum nu
era decât printr-un mâl care parcã fierbea si de care zicea
vrãjitoarea cã e nãmolul ei. Casa era în mijlocul unei pãduri
foarte ciudate. Copacii si tufisurile erau polipi, pe jumãtate
animale, pe jumãtate plante; erau ca niste serpi cu sute de
capete care ieseau din pãmânt; ramurile erau brate lungi si
vâscoase, cu degete ca niste viermi mlãdiosi, si toate
mãdularele lor se miscau mereu, de la rãdãcini pânã în
crestet. Tot ce puteau apuca din apã, apucau si nu mai lãsau.
Zâna cea micã s-a oprit din mers, speriatã; inima îi bãtea cu
putere; mai cã s-ar fi întors înapoi, dar s-a gândit la print si la
sufletul oamenilor si a cãpãtat curaj. si-a strâns pãrul în
vârful capului, ca sã nu i-l apuce polipii, si-a încrucisat mâinile
pe piept si s-a repezit înainte, asa cum se reped pestii prin apã,
printre polipii cei urâciosi care îsi întindeau dupã ea bratele
mlãdioase ca s-o prindã. Vedea cum polipii tot ce apucau
tineau strâns cu sutele lor de brate subtiri, parcã-n lanturi de
fier. În bratele polipilor, oamenii care se înecaserã si
cãzuserã la fund erau ca niste schelete albe. Tineau în bratele
lor vâsle si lãzi si ciolane. Într-un loc, zâna vãzu cum polipii
prinseserã o fatã din neamul mãrii, ca si ea, si o
sugrumaserã; privelistea asta a speriat-o mai mult decât
orice.
În sfârsit, a ajuns la o poianã mlãstinoasã prin care serpi
de apã, mari si grasi, se târau si se rostogoleau si îsi arãtau
pântecele urâcios si gãlbui. În mijlocul poienii era o casã
fãcutã din ciolane albe de oameni înecati; vrãjitoarea mãrii
sedea chincitã jos si-i dãdea din gurã de mâncare unei
broaste, asa cum dau oamenii zahãr unui pui de canar. serpi
de cei grasi si urâciosi i se încolãceau pe piept si pe umeri. si
ea vorbea cu ei si le spunea „puisorii mei“.
- stiu ce vrei tu - a spus vrãjitoarea mãrii. E o prostie sã
vrei asta, dar am sã-ti fac pe plac pentru cã numai necazuri ai
sã ai de pe urma lui, domnitã frumoasã. Ai sã-ti lepezi coada
si în locul ei ai sã capeti douã proptele asa cum au oamenii,
pentru ca printul sã se îndrãgosteascã de tine si tu sã capeti
un suflet nemuritor.
si vrãjitoarea a râs atât de urâcios, încât broasca si serpii
au cãzut jos zvârcolindu-se.
- Ai venit tocmai bine - a spus vrãjitoarea; dacã veneai
mâine, dupã apusul soarelui, n-as mai fi putut sã fac nimic
pentru tine, decât doar de azi într-un an. Am sã-ti dau o
bãuturã si cu bãutura asta tu trebuie sã te duci la tãrmul mãrii,
pânã nu rãsare soarele, sã sezi acolo pe tãrm si s-o bei. Dupã
ce-ai s-o bei, coada are sã ti se schimbe în mãdularele acelea
cãrora oamenii le zic picioare. Dar sã stii cã are sã te doarã,
ai sã simti ca un cutit prin tot corpul. Toti cei care au sã te
vadã au sã spuie cã esti cea mai frumoasã fatã din lume. Ai
sã-ti pãstrezi mersul tãu legãnat; nici o dãntuitoare n-o sã se
mlãdieze ca tine, însã la fiecare pas pe care ai sã-l faci au sã
te doarã picioarele ca si cum ai cãlca numai pe cutite ascutite
si ca si cum ti-ar curge tot sângele. Dacã vrei sã înduri toate
aceste chinuri, eu îti dau bãutura.
- Da, vreau - a spus zâna cu glas tremurat si s-a gândit
la print si la sufletul cel fãrã de moarte.
- Sã stii însã - i-a mai spus vrãjitoarea - cã o datã ce-ai
cãpãtat înfãtisare omeneascã nu mai poti sã te prefaci iar în
zânã a mãrii. Nu te mai poti întoarce la surorile tale si la
palatul tatãlui tãu, iar dacã printul nu te iubeste, nu uitã de
tatãl si de mama lui si nu tine la tine cu trup si suflet si nu
ajungeti sã fiti sot si sotie, atunci tu nu capeti un suflet
nemuritor. În ziua în care el se însoarã cu alta, inima ta se
rupe si tu te prefaci în spumã.
130
- Vreau!, a spus zâna si s-a fãcut galbenã ca moartea la
fatã.
- Sã mai stii însã cã trebuie sã-mi plãtesti pentru asta - a
zis vrãjitoarea - si nu-i putin lucru ce-ti cer. Tu ai glas mai
frumos decât au toate zânele si fetele din fundul mãrii; tu
crezi cã cu glasul tãu ai sã-l vrãjesti, dar glasul tãu trebuie sã
mi-l dai mie. Eu îti dau bãutura, dar si tu trebuie sã-mi dai
mie ce ai mai bun. Pentru cã si eu trebuie sã pun în bãutura
asta sângele meu; numai asa capãtã tãrie, ca o sabie cu douã
tãisuri.
- Dar dacã-mi iei glasul, atunci ce-mi mai rãmâne?, a
întrebat zâna.
- Chipul tãu frumos - a rãspuns vrãjitoarea - mersul tãu
legãnat si ochii tãi care vorbesc; cu asta poti sã farmeci o
inimã omeneascã. Ei, ce zici, mai vrei? Dacã vrei, atunci
scoate limba ca s-o tai drept platã si îti dau bãutura.
- Da, da, vreau!, a spus zâna, si atunci vrãjitoarea a pus
cazanul pe foc ca sã pregãteascã bãutura fermecatã.
- Curãtenia e lucru bun - zise ea si sterse cazanul cu un
mãnunchi de serpi.
Apoi s-a tãiat la piept si si-a picurat sângele în cazan;
aburii închipuiau în aer tot felul de figuri schimonosite, cã-ti
era fricã sã te uiti la ele. Vrãjitoarea a mai aruncat în cazan o
multime de alte lucruri si când a început sã clocoteascã,
s-auzea din cazan parcã ar fi plâns un crocodil. În sfârsit,
bãutura a fost gata; era limpede ca apa.
- Ia-o, cã-i gata - a spus vrãjitoarea si i-a tãiat zânei
limba si acum zâna era mutã, nu mai putea nici sã vorbeascã,
nici sã cânte.
- Dacã polipii vor sã te prindã, când ai sã treci iar prin
pãdurea mea - a mai spus ea - azvârle-n ei o picãturã din
bãutura asta si atunci bratele si degetele lor se sfãrâmã-n
bucãti.
Dar zâna nici n-a avut nevoie sã facã asa, pentru cã
polipii s-au dat înapoi speriati când au zãrit bãutura aceea
care strãlucea în mâna ei ca o stea scânteietoare. Zâna a
trecut repede prin pãdure, prin mâl si prin bulboanã.
Când a ajuns la palat, fãcliile în sala de bal se stinseserã.
De bunã seamã cã acum dormeau cu totii. Ea de altfel nici
n-a îndrãznit sã intre, fiindcã nu putea sã vorbeascã si avea
de gând sã-i pãrãseascã pentru totdeauna. I se rupea inima de
mâhnire. S-a furisat în grãdinã, a luat din straturile surorilor
ei câte o floare si dupã ce-a trimis o mie de sãrutãri palatului
a pornit-o în sus prin apa întunecatã.
Când a ajuns sus, soarele încã nu rãsãrise. Zâna a iesit
pe mal lângã palatul printului si s-a urcat pe scara de
marmurã. Luna lumina ca ziua. Zâna a bãut bãutura aceea
tare si iute si când a bãut-o parcã i-ar fi trecut un cutit prin tot
corpul si a cãzut lesinatã. Când soarele a rãsãrit, s-a trezit. În
fata ei stãtea printul si se uita la dânsa cu ochii lui negri; asa
de adânc se uita, cã ea si-a lãsat ochii în jos. Atunci a vãzut
cã nu mai are coadã de peste, ci douã picioare albe si gingase.
Era goalã si ca sã-si acopere goliciunea s-a învãluit în pãrul
ei lung si des. Printul a întrebat-o cine-i si cum a ajuns acolo
si ea se uita la el cu ochii ei adânci si albastri, dar nu putea sã
vorbeascã. Atunci el a luat-o de mânã si a dus-o în palat. Asa
cum îi spusese vrãjitoarea, ea la fiecare pas pe care îl fãcea
parcã ar fi cãlcat pe ace si pe cutite ascutite, dar rãbda asta cu
bucurie. Printul o tinea de mânã si lângã dânsul ea se simtea
usoarã ca un fulg si tuturor le plãcea mersul ei legãnat si
gratios.
Au îmbrãcat-o în haine scumpe de mãtase si muselinã si
acum era cea mai frumoasã din palat - atâta numai cã era
mutã, nu putea nici sã vorbeascã, nici sã cânte. Roabe
frumoase în haine de mãtase si aur au venit si au cântat în
fata printului si pãrintilor lui, regele si regina, si cântau una
mai frumos decât cealaltã si printul bãtea din palmã si
zâmbea cãtre ele. Zâna s-a întristat pentru cã stia cã ea ar fi
cântat mai frumos decât toate. si se gândea: „O, dac-ar sti
el cã eu mi-am pierdut pe vesnicie glasul numai ca sã pot
ajunge pânã la dânsul!“
Dupã aceea roabele au început sã danseze. Dar iatã,
atunci, cã zâna si-a ridicat deasupra capului bratele ei albe si
frumoase, s-a înãltat în vârful picioarelor si a început si ea sã
danseze asa cum nici una nu mai dansase. Cu fiecare miscare
pe care-o fãcea, frumusetea ei iesea si mai mult la ivealã, iar
ochii vorbeau si privirile lor mergeau la inimã mai adânc
decât cântecul roabelor.
Toti erau fermecati, mai cu seamã printul, si ea dansa
mereu, desi ori de câte ori picioarele ei atingeau pãmântul
parc-ar fi cãlcat pe vârfuri de cutit. Printul a spus cã de-acum
înainte ea tot pe lângã dânsul are sã stea si i-a dat voie sã
doarmã la usa lui pe-o saltea de catifea.
A pus sã-i facã haine bãrbãtesti, ca sã-l poatã însoti
cãlare. Plecau amândoi cãlare si umblau prin pãduri pline de
mireasmã, si ramurile verzi îi dezmierdau pe umeri si
pãsãrile cântau prin frunze. Zâna s-a suit cu printul pe muntii
cei înalti si cu toate cã picioarele ei gingase sângerau si
ceilalti vedeau cã-i sângereazã si se speriau, ea râdea si
mergea cu el mai departe, pânã ajungeau sã vadã norii
plutind dedesubtul lor ca niste stoluri de lebede în drum spre
tãri strãine.
Acasã, în palatul printului, noaptea când toti ceilalti
dormeau, ea iesea si se ducea pe scara cea largã de marmurã;
picioarele o usturau; si le bãga în apa rece a mãrii si se
gândea la cei din adâncime.
O datã, surorile ei au venit la brat si au cântat un cântec
de jale si ea le-a fãcut semn cu mâna si ele au vãzut-o si i-au
spus cã plecarea ei i-a îndurerat pe toti. Dupã aceea, au venit
în fiecare noapte si o datã zâna cea micã a zãrit departe în
larg si pe bunicã-sa, care de ani de zile nu mai iesise la fata
mãrii, si l-a zãrit si pe tatãl ei, împãratul mãrii, cu coroana pe
cap; întindeau amândoi bratele spre dânsa, dar nu îndrãzneau
sã vinã asa de aproape de tãrm ca surorile ei.
Cu fiecare zi care trecea, ea îi era tot mai dragã
printului. Îi era asa de dragã cum ti-i drag un copil cuminte
si drãgãlas, dar s-o facã reginã nici prin gând nu-i trecea; si
ea, ca sã capete un suflet nemuritor, trebuia sã fie sotia lui, cã
dacã nu, în ziua nuntii lui avea sã se prefacã în spumã.
Când el o lua în brate si o sãruta pe frunte, ochii ei parcã
spuneau:
- Asa-i cã îti sunt dragã mai mult decât orice pe lume?
- Da, îmi esti cea mai dragã - spunea printul - pentru cã
ai inima cea mai bunã, tii la mine mai mult decât oricine si
semeni cu o fatã pe care am vãzut-o cândva si pe care desigur
cã n-am s-o mai vãd niciodatã. Eram pe o corabie, corabia s-a
scufundat si valurile m-au aruncat pe mal lângã un templu în
care slujeau niste fete. Una dintre ele m-a gãsit pe tãrm si m-a
scãpat de la moarte; abia de douã ori am vãzut-o. Numai pe
dânsa as putea s-o iubesc pe lumea asta; tu semeni cu ea; ea
e în slujba sfântã la templul acela si trebuie sã rãmâie acolo.
De aceea soarta mea cea bunã mi te-a trimis pe tine si de tine
n-am sã mã despart niciodatã.
„Vai, nu stie cã eu l-am scãpat!, se gândea zâna. L-am
dus pe mare pânã la mal, acolo unde-i templul. Dupã aceea
m-am ascuns pe dupã stânci si m-am acoperit cu spumã si
m-am uitat sã vãd dacã vine cineva. si a venit fata aceea pe
care o iubeste mai mult decât pe mine.“
si zâna a oftat adânc, cã nu putea sã plângã. si s-a
gândit:
„A zis cã fata e în slujba templului si nu poate sã plece
de-acolo, asa cã nu se mai pot întâlni niciodatã. Dar eu stau
cu el si-l vãd în fiecare zi; am sã-l slujesc, am sã-l iubesc si
am sã-mi dau si viata pentru dânsul.“
si iatã cã într-o bunã zi s-a rãspândit vestea cã printul se
însoarã cu fata regelui din tara vecinã si cã de aceea a pus sã
i se pregãteascã o corabie mãreatã. Pe fatã se spunea numai
cã printul se duce sã vadã tara vecinã, dar de fapt se ducea ca
s-o vadã pe fata regelui si avea sã fie însotit de un alai
strasnic; zâna însã clãtina din cap si zâmbea; ea stia mai bine
decât toti ce gândeste printul. „Trebuie sã plec - îi spuse el -
trebuie sã mã duc s-o vãd pe printesã, cã asa vor pãrintii mei,
dar n-au sã mã poatã sili s-o iau de sotie. Nu pot s-o iubesc,
cã nu seamãnã cu fata de la templu; cu fata aceea semeni tu;
dacã mã însor vreodatã, apoi numai cu tine mã însor, blândã
si dulce copilã cu ochi adânci si visãtori.“
si a sãrutat-o, jucându-se cu pãrul ei lung si frumos, si
si-a rezemat capul de pieptul ei; si ea visa la fericirea
oamenilor si la sufletul cel fãrã de moarte.
- Va sã zicã nu ti-i fricã de mine?, a spus el, când au
pornit amândoi cu corabia cea mãreatã spre tara regelui
vecin.
si a început sã-i spuie cum e marea atunci când e
furtunã, si cum e atunci când vântul a stat, si i-a spus cã în
adâncuri sunt pesti ciudati si i-a povestit ce vãd scafandrii
când coboarã în fundul mãrii mai bine decât oricine.
Noaptea pe lunã, când toti dormeau, afarã de cârmaciul
corãbiei, ea s-a urcat pe punte, s-a uitat în apã si i s-a pãrut
cã vede în fund palatul tatãlui ei; pe acoperis stãtea bunica cu
coroana de argint pe cap si se uita în sus la pântecele
corãbiei. Surorile ei au iesit la fata apei si s-au uitat la ea cu
tristete si frângându-si mâinile. Ea le-a fãcut semn, le-a
zâmbit si tocmai voia sã le spuie cã-i merge bine si cã e
fericitã, când deodatã un marinar s-a apropiat de dânsa si
atunci surorile s-au scufundat repede în apã; marinarul a
crezut însã cã trupurile lor albe fuseserã doar spuma de pe
creasta unui val.
A doua zi dimineata, corabia a ajuns în portul capitalei
tãrii vecine. Toate clopotele bãteau si din turnuri porneau
mereu sunete de trâmbitã si soldatii dãdeau onorul, cu
steaguri si cu sabia la umãr. Câteva zile au tinut petrecerile.
Balurile si sindrofiile se tineau lant. Dar printesa încã nu
sosise. Era departe, într-un templu, unde-o duseserã ca sã
desprindã virtutile regale. În sfârsit, a sosit si ea.
Zâna era curioasã sã vadã cât e de frumoasã. si întradevãr,
a trebuit sã-si spuie si ea cã fatã mai frumoasã decât
printesa nu vãzuse. Avea o fatã netedã si luminoasã si ochii
negri si blânzi luceau în dosul genelor lungi.
Cum a vãzut-o, printul a spus:
- Tu m-ai scãpat de la moarte atunci pe tãrm, când
zãceam mort.
si si-a strâns în brate logodnica, rosie la fatã de bucurie.
- O, sunt foarte fericit!, a spus el zânei. Mi s-a împlinit
dorinta mea cea mai adâncã. stiu cã ai sã te bucuri si tu,
pentru cã tii la mine mai mult decât la orice.
Zâna i-a sãrutat mâna, dar inima i se rupea de durere.
stia cã în ziua nuntii lui ea va muri si se va preface în spumã
pe valuri.
Clopotele bãteau, crainicii umblau pe uliti si vesteau
logodna. La toate altarele, în cãtui de argint, ardea ulei
parfumat. Preotii cãdelnitau si mirele si mireasa s-au prins de
mânã si au primit binecuvântarea episcopului. Zâna, în
mãtase si fir îmbrãcatã, tinea trena miresei, dar urechile ei nu
auzeau cântecele de sãrbãtoare, ochii ei nu vedeau ceremonia
sfântã, ea se gândea la moartea ei si la ceea ce pierduse.
136
Seara, printul si printesa s-au dus pe corabie. Tunurile
bubuiau, steagurile fâlfâiau si în mijlocul corãbiei era un cort
de aur si de purpurã cu perne scumpe. Aici aveau sã doarmã
însurãteii.
Pânzele s-au umflat de vânt si corabia a început sã
alunece domol pe marea linistitã.
Când s-a fãcut noapte, marinarii au aprins lanterne
colorate si au dansat veseli pe punte. Zâna si-a adus aminte
cum a iesit ea din mare întâia oarã si cum a vãzut si atunci o
petrecere pe corabie. A început si ea sã danseze lunecând
parcã prin aer ca o rândunicã fugãritã si toti au bãtut dn
palme vãzând-o cum danseazã; si într-adevãr cã niciodatã nu
dansase asa de frumos ca acum. Picioarele o dureau cumplit,
parcã ar fi cãlcat numai pe vârfuri de cutit, dar ea nu simtea;
inima o durea si mai tare. stia cã asta e cea din urmã searã
când îl mai vedea pe print, pe omul pentru care îsi lãsase si
tara, si pãrintii, pentru care îsi dãduse glasul ei cel frumos si
suferise în orice clipã chinuri sfâsietoare, fãrã ca el sã
bãnuiascã mãcar. Era cea din urmã noapte în care mai rãsufla
aerul pe care îl rãsufla si el, în care mai zãrea marea cea
adâncã si cerul cu stele; o noapte vesnicã, fãrã gânduri si fãrã
vise o astepta pe ea, care nu avea suflet si care nu putea sã
capete un suflet. Pe corabie veselia si petrecerea au tinut
pânã târziu dupã miezul noptii si ea tot timpul a dansat
gândindu-se numai la moarte. Printul si-a sãrutat sotia,
jucându-se cu pãrul ei negru si, brat la brat, s-au dus amândoi
în cortul cel minunat.
Pe corabie era acum liniste, numai cârmaciul stãtea la
cârmã. Zâna s-a sprijinit cu coatele de marginea corãbiei si a
stat uitându-se cãtre rãsãrit si asteptând zorii; stia cã cea
dintâi razã de soare are s-o omoare. si deodatã a vãzut pe
surorile ei cã ies din mare, galbene la fatã ca si ea; si pãrul
lor lung si frumos nu mai flutura în vânt; si-l tãiaserã.
- Am dat vrãjitoarei pãrul nostru - au spus ele - ca sã-ti
putem veni în ajutor si sã nu mori mâine dimineatã.
Vrãjitoarea ne-a dat un cutit, uite-l ce ascutit este! Pânã a nu
rãsãri soarele, tu sã înfigi cutitul în inima printului si sângele
lui cald are se prefacã în coadã de peste si tu ai sã fii iar o
zânã a mãrii si ai sã poti sã te scobori iar la noi si sã trãiesti
trei sute de ani si abia dupã aceea sã te preschimbi în spumã
în valuri, sãratã si fãrã viatã. Bunica e mâhnitã si ea, fiindcã
si pãrul ei alb a cãzut ca si al nostru, tãiat de foarfecele
vrãjitoarei. Omoarã-l pe print si întoarce-te la noi! Grãbestete,
cã uite, la rãsãrit cerul s-a înrosit! Acusi rãsare soarele si
tu mori!
Surorile au oftat adânc si s-au scufundat în valuri.
Zâna cea micã a dat la o parte perdeaua de purpurã a
cortului. Printesa cea frumoasã dormea cu capul pe pieptul
printului. Zâna s-a aplecat, l-a sãrutat pe frunte si s-a uitat
apoi la cerul pe care începuserã sã se întindã zorii, si dupã
aceea la cutitul cel ascutit, si pe urmã iar la print. Printul visa
si în vis rostea numele printesei; numai pe ea o avea în minte.
Cutitul a început sã tremure în mâna zânei - si ea deodatã
l-a aruncat departe, în apa cu sclipiri rosii; si acolo unde a
cãzut cutitul picãturi de sânge parcã au tâsnit din mare. Zâna
s-a mai uitat o datã la print, apoi s-a azvârlit în apã si deodatã
a simtit cã i se preface trupul în spumã.
Soarele a iesit din mare; razele lui au cãzut blânde si
calde pe spuma mãrii rece ca moartea; si zâna n-a mai simtit
moartea; vedea acum soarele, iar sus, deasupra ei, pluteau
sute de fiinte strãvezii, minunate la vedere; zãrea prin ele
pânzele albe ale corãbiei si norii rosii de pe cer. Vorba lor era
melodioasã, dar era ca vocea unor duhuri fãrã trup; urechea
omeneascã n-o putea auzi, tot asa cum ochiul omenesc nu
putea sã zãreascã acele fiinte; zburau prin aer fãrã aripi,
purtate numai de lipsa lor de greutate. Zâna deodatã vãzu cã
si ea are un trup ca si ele, un trup care se înãlta încet-încet din
spumã.
- Unde mã duc?, a întrebat ea, si vocea ei suna ca vocea
unei fiinte de pe altã lume, o voce ca a unui duh si pe care
nici o muzicã pãmânteanã n-ar putea-o rosti.
- Te duci la fiicele aerului - au rãspuns acele fiinte din
vãzduh.
Zânele mãrii n-au suflet nemuritor si nici nu pot cãpãta
asemenea suflet dacã nu dobândesc dragostea unui om. Viata
lor cea vesnicã atârnã de o putere strãinã. Fiicele aerului nici
ele n-au suflet nemuritor, pot însã sã-si capete unul fãcând
fapte bune. Zburãm cãtre tãrile calde si ducem acolo
rãcoarea. Împrãstiem în aer mireasma florilor si aducem
mângâiere si înviorare. si dupã ce trei sute de ani ne-am
strãduit sã facem tot binele pe care-l putem face, cãpãtãm un
suflet nemuritor si luãm parte la fericirea cea vesnicã a
oamenilor. Tu, biatã zânã a mãrii, ai îndurat necazuri mari,
inima ta s-a chinuit si de aceea poti si tu sã capeti un suflet
nemuritor dupã trei sute de ani de fapte bune.
Zâna cea micã si-a ridicat bratele strãvezii cãtre soare si
acum, întâia datã în viatã, ochii i s-au umplut de lacrimi. Pe
corabie era iar miscare si viatã. Zâna a vãzut cum printul si
printesa o cãutau în toate pãrtile; se uitau cu mâhnire la
spuma valurilor, parcã ar fi stiut cã ea se aruncase în valuri.
Zâna a sãrutat, nevãzutã, fruntea printesei, a zâmbit cãtre
print, apoi s-a urcat împreunã cu ceilalti copii ai aerului pe un
nor trandafiriu, care plutea pe cer.

Voteaza

(15 voturi)

Comentarii(1)

  1. 1. Gabriela Serban, 26 apr. 2014 11:26

    compunera zana mari a fost geniala!



Scris de
adventurekids
Data
17 feb. 2010
Vizionari
10394
★★★
15 voturi
Reclama 1 zona editabila
Reclama2_Detaliu_Articole