Aici gasesti provocari ce cresc odata cu tine! Jocuri, povesti, poezii, poze haioase, glume, printabile, bancuri si video-uri de râs.
 

Poveşti de spus seara la culcare

Rãtuşca cea urâtã

Povesti pentru copii

Era vreme frumoasã. Era varã, holdele erau galbene,
ovãzul verde, fânul era clãdit în cãpite si
cocostârcul se plimba pe câmp cu picioarele lui lungi si rosii
si clãmpãnea pe egipteneste, fiindcã limba asta o învãtase de
la maicã-sa. De jur împrejurul ogoarelor si al pãsunilor erau
pãduri mari si în mijlocul pãdurilor helesteie adânci. Ce
frumos era pretutindeni! Pe locurile acestea era un conac
vechi, înconjurat de santuri adânci; de la ziduri pânã la apã
gãseai tot bãlãrii, asa de înalte, încât unui copil, stând în
picioare printre ele, nu i s-ar fi vãzut capul. si erau asa de
dese si de încâlcite, cã te puteai rãtãci prin ele ca-n pãdure.
În bãlãriile acestea sedea o ratã în cuibar si clocea; pânã sã
iasã puii, rata se plictisea grozav; nimeni nu venea sã vadã ce
mai face; celelalte rate mai bine se plimbau pe apã decât sã
vie pânã aici sus, sã se aseze sub un brusture si sã stea de
vorbã cu dânsa.
În sfârsit a crãpat un ou si dupã aceea altul si încã unul,
pânã au crãpat toate. Chiu-chiu!, s-auzea din toate pãrtile;
gãlbenusurile prinseserã viatã si rãtustele scoteau capul din
gãoace.
- Mac-mac!, a spus rata si atunci toate au început sã
mãcãiascã si ele cum puteau mai bine si se uitau în toate
pãrtile, printre buruienile verzi, si mama lor le lãsa sã se uite
cât voiau, fiindcã verdele e bun pentru ochi.
- Ce mare-i lumea!, ziceau puii.
Cred si eu, fiindcã acuma aveau mai mult loc decât
avuseserã înainte când stãteau în ou.
- Credeti voi cã asta e toatã lumea?, a spus mama.
Lumea se întinde si mai departe, dincolo de grãdinã, pânã la
ogoarele preotului, dar pânã acolo n-am fost nici eu. Sunteti
toate?, a întrebat ea si s-a ridicat din cuibar. Ba nu, uite cã
nu-s toate, mai este un ou si-i cel mai mare. Dar oare cât are
sã mai tie? Am început sã mã cam satur!
si s-a asezat iar în cuibar.
- Ei, cum merge?, a întrebat-o o ratã bãtrânã care venise
în vizitã.
- Mai am un ou – a rãspuns rata. Nu stiu ce-i cu el, cã
nu mai crapã; dar ia uitã-te la celelalte, ce zici, nu-s cele mai
frumoase rãtuste care s-au pomenit vreodatã? Una nu-i care
sã nu semene cu tatã-sãu; si ticãlosul nici nu vine mãcar sã
vadã ce mai fac.
- Ia sã vãd si eu oul acela care nu vrea sã crape – a spus
bãtrâna. Trebuie sã fie un ou de curcã; am pãtit-o si eu odatã
asa si am avut numai necazuri cu el, fiindcã puilor de curcã
le e fricã de apã. Nu puteam sã-l fac sã intre în apã cu nici un
chip, mãcãiam cât mã tinea gâtlejul, dar tot degeaba. Ia sã
vãd oul. Da, e de curcã. Mai bine lasã-l si învatã-ti copilasii
sã înoate.
- Am sã mai sed oleacã – a zis rata. Am sezut atâta cã
mai pot sã sed putin.
- Cum vrei – spuse rata cea bãtrânã si a plecat. În sfârsit,
oul cel mare a crãpat. Chiu, chiu – a spus puiul si a iesit din
gãoace; era mare si urât.
Rata s-a uitat lung la el. „Da’ mare-i! Coscogeamite
rãtoi!”, zise ea. Nu seamãnã cu celelalte; sã fie totusi un pui
de curcã? Am sã vãd eu; am sã-l bag în apã, chiar dacã o
trebui sã-l împing cu de-a sila.”
A doua zi era vreme frumoasã. Toate buruienile cele
verzi strãluceau la soare. Rata s-a dus cu toatã familia la apã.
Zicea mac-mac si una câte una rãtustele se bãgau în apã; apa
le venea pânã peste cap, dar ele repede ieseau deasupra si
înotau de minune; picioarele se puneau singure în miscare si
toate erau acuma în apã, chiar si puiul cel urât si cenusiu.
- Nu, nu-i de curcã – spuse rata; uite ce bine dã din
picioare si ce drept se tine, e copilul meu. si, la urma-urmei,
dacã te uiti mai bine la el, e chiar drãgut. Mac-mac! Haideti
dupã mine sã vedeti si voi lumea si sã vã duc în curtea
ratelor, numai sã vã tineti de mine, sã nu vã calce careva, si
feriti-vã de mâte.
si asa au ajuns în curtea ratelor. Acolo era o zarvã
cumplitã, fiindcã în curte erau douã familii care acuma se
luaserã la ceartã pentru un cap de scrumbie; dar s-au potolit
repede, fiindcã a venit o mâtã si a însfãcat ea capul.
- Iaca, vedeti, asa merg lucrurile pe lume!, a spus rata si
îsi ascuti ciocul, fiindcã si ea ar fi vrut sã însface capul de
scrumbie. Tineti-vã bine pe picioare – mai spuse ea. Vedeti
pe rata aceea bãtrânã? Mãcãiti cum se cuvine, duceti-vã la ea
si plecati-vã gâtul în fata ei; ea e cea mai simandicoasã din
toate câte sunt aici. E de neam spaniol, de aceea e asa de
grasã; si la picior are o panglicã rosie. Asta-i ceva
nemaipomenit de frumos si-i cea mai mare cinste pe care o
poate cãpãta o ratã. Asta înseamnã cã nu trebuie sã se piardã
si trebuie sã fie cunoscutã de toatã lumea, dobitoace si
oameni. Mãcãiti! Nu vã tineti picioarele înãuntru. O rãtuscã
bine crescutã îsi rãschireazã tare picioarele, asa cum fac tata
si mama: uite asa! Acuma plecati-vã gâtul si spuneti mac.
Rãtustele au fãcut cum le-a învãtat mama. Celelalte rate
s-au uitat lung la ele si spuserã cu glas tare:
- Ei, poftim! Nu eram destule aici, au mai trebuit sã vie
si astea! si uite una ce urâtã-i! Nu!, nu se poate, e prea din
cale-afarã!
si o ratã s-a repezit si a ciupit-o pe rãtuscã de ceafã.
- Las-o în pace!, a spus mama. Ce ti-a fãcut?
- Nu ne-a fãcut nimic, da-i asa de mare si de
neobisnuitã, cã trebuie numaidecât sã o luãm la bãtaie.
- Frumosi copii – a zis rata cu panglicã la picior. Toti
sunt frumosi, numai unul n-a iesit cum trebuie. Ar trebui
fãcut din nou.
- Asta nu se mai poate, cucoanã mare – a spus ratamamã.
E drept cã nu-i frumoasã rãtusca, dar e plãcutã la fire
si înoatã tot asa de bine ca si celelalte, ba chiar mai bine. Eu
cred cã are sã creascã frumos si cu vremea are sã se facã mai
micã; a stat prea mult în ou si de asta n-a cãpãtat înfãtisarea
care trebuie.
si rata a mângâiat-o usurel pe rãtuscã si i-a netezit
penele.
- De altfel – spuse ea – e rãtoi, asa cã n-are prea mare
însemnãtate dacã-i urât. Eu cred cã are sã se facã zdravãn, se
vede de pe acuma.
- Celelalte sunt drãgute – zise bãtrâna. Acuma, fiti ca la
voi acasã si dacã gãsiti un cap de peste, puteti sã mi-l aduceti.
si asa au rãmas aici ca la ele acasã.
Pe biata rãtuscã însã, aceea care iesise din ou cea din
urmã si era asa de urâtã, toate ratele celelalte o ciupeau, o
înghionteau si o luau peste picior; si nu numai ratele, dar si
gãinile. “E prea mare” – ziceau toate orãtãniile din curte, iar
curcanul care venise pe lume cu pinteni, si de aceea credea
cã e împãrat, se umfla ca o corabie cu toate pânzele sus, se
repezea la rãtuste, tusea de câteva ori mânios si i se înrosea
tot capul. Sãraca rãtuscã nu mai stia unde sã se ducã si ce sã
facã! Era mâhnitã din pricinã cã era asa de urâtã si toate
pãsãrile din curte râdeau de ea.
Astfel a trecut ziua cea dintâi si dupã aceea a fost din ce
în ce mai rãu. Pe rãtuscã toti o alungau si chiar si surorile ei
o ocãrau si spuneau: „De te-ar prinde o datã mâta, urâcioasã
ce esti!” si mamã-sa zicea si ea: „Bine-ar fi sã pleci si sã nu
te mai vãd!” Ratele o ciupeau si gãinile o bãteau si o fatã care
se îngrijea de pãsãri a dat în ea cu piciorul.
Rãtusca n-a mai putut rãbda si a sãrit peste gard.
Pãsãrile de prin stufisuri au zburat care încotro, speriate.
“Fug de mine fiindcã sunt asa de urâtã” – s-a gândit
rãtusca si a închis ochii, dar n-a stat pe loc si a plecat mai
departe. si asa, a ajuns la balta cea mare pe unde-s ratele
sãlbatice. Aici a stat toatã noaptea, ostenitã si amãrâtã.
Dimineata, ratele sãlbatice s-au înãltat din stuf si s-au
pregãtit sã zboare; când au vãzut pe tovarãsa lor cea nouã,
s-au uitat lung la ea.
- Ce fel de pasãre esti tu?, au întrebat ele si rãtusca se
întorcea în toate pãrtile si saluta cât putea mai frumos.
- Grozav esti de urâtã!, au spus ratele sãlbatice. Dar, în
sfârsit, nouã putin ne pasã de asta, numai sã nu te mãriti cu
careva din neamul nostru.
Biata rãtuscã nu se gândea sã se cãsãtoreascã; doar atâta
voia, sã stea si ea în stuf si sã bea putinticã apã de baltã.
A stat ea acolo douã zile. Dupã aceea au venit douã
gâste sãlbatice, sau mai bine zis doi gânsaci sãlbatici; nu era
mult de când iesiserã din ou si de aceea erau asa de
îndrãzneti.
- Ascultã, fârtate – au spus ei; esti asa de urât încât esti
chiar pe placul nostru. Vrei sã vii cu noi si sã fii pasãre
cãlãtoare? Aici, alãturi, în altã mlastinã, sunt câteva
gâste sãlbatice foarte drãgute, toate domnisoare si toate pot
sã spunã ga-ga-ga. Asa cã poti sã-ti gãsesti norocul, chiar asa
urât cum esti!
Deodatã s-a auzit poc! poc! si cei doi gânsaci au cãzut
morti în stuf si apa împrejur s-a fãcut rosie. Poc! Poc!, s-a
auzit iar si cârduri întregi de gâste sãlbatice s-au ridicat din
stuf si iar s-au auzit pocnete. Era vânãtoare mare. Vânãtorii
stãteau de jur împrejurul pãpurisului si unii sedeau chiar pe
ramurile copacilor care se întindeau deasupra stufului. Fumul
albastru al prafului de puscã plutea ca un nor peste copacii
întunecati si se împrãstia pe ape. Câinii au venit pânã la baltã.
Trosc, trosc, se auzea din toate pãrtile cum trosneste papura.
Sãraca rãtuscã nu mai putea de spaimã. Îsi întorcea capul, ca
sã si-l ascundã sub apã, si chiar în clipa aceea un câine mare
si fioros a rãsãrit lângã ea. Limba îi spânzura din gurã si ochii
îi luceau groaznic; si-a întins botul spre rãtuscã, si-a rânjit
dintii si a plecat de-acolo fãrã s-o însface.
- Multumescu-ti, Doamne!, a oftat rãtusca; sunt asa de
urâtã încât nici câinii nu vor sã mã muste.
Rãtusca a stat pititã în timp ce grindina de alice cãdea
peste pãpuris.
Abia mai târziu s-a fãcut liniste. Biata rãtuscã tot nu
îndrãznea sã se miste. A mai asteptat câteva ceasuri pânã sã
se urneascã. A iesit din baltã si a plecat cât a putut de repede,
luând-o peste câmp. Numai cã mergea cam greu, din pricinã
cã se stârnise furtunã si vântul vâjâia.
Spre searã a ajuns la un bordei, care era asa de dãrãpãnat
încât nici el singur nu stia în care parte o sã se rãstoarne si de
aceea, deocamdatã, rãmânea tot în picioare.
Asa de tare bãtea vântul, încât rãtusca a trebuit sã se
ghemuiascã jos lângã bordei si sã se sprijine de el ca sã nu
cadã. Vijelia se întetea. Deodatã rãtusca a vãzut cã usa de la
bordei iesise dintr-o tâtânã si atârna strâmbã, asa cã prin
158
deschizãturã puteai sã pãtrunzi înãuntru. Ca sã scape de vânt,
rãtusca a intrat în bordei.
În colibã stãtea o babã cu un motan si o gãinã. Motanul
stia sã se alinte, sã toarcã si împrãstia chiar si scântei când îl
frecai pe spate. Gãina avea picioare mici si scurte si fãcea
ouã si baba o iubea ca pe copilul ei.
Dimineata, toti au dat cu ochii de rãtuscã si motanul a
început sã toarcã si gãina sã cotcodãceascã.
- Ce esti?, a întrebat baba si s-a uitat prin casã, dar cum
nu prea vedea bine, i s-a pãrut cã rãtusca era o ratã mare si
grasã care s-a rãtãcit.
- Chiar îmi pare bine!, a spus ea. Acuma o sã am ouã de
ratã. Numai de n-ar fi rãtoi! Trebuie sã o punem la încercare.
si rãtusca a fost pusã la încercare timp de trei
sãptãmâni, dar ouã nu a fãcut. si motanul era stãpânul casei,
si gãina stãpâna, si mereu ziceau: „Noi si lumea”, fiindcã îsi
închipuiau cã jumãtate din lume erau ei si bineînteles
jumãtatea cea mai fainã. Rãtusca spunea cã în privinta asta
mai puteau fi si alte pãreri, dar gãina nici nu voia sã stea de
vorbã.
- Poti sã faci ouã?, întreba ea.
- Nu.
- Atunci tine-ti gura.
si motanul spunea:
- Poti sã te alinti, sã torci si sã scoti scântei?
- Nu.
- Atunci n-ai voie sã ai o pãrere când vorbesc altii mai
întelepti ca tine.
Rãtusca sedea într-un colt si era fãrã chef. Deodatã si-a
adus aminte de aerul curat de-afarã si de lumina soarelui. si
a cuprins-o dorul de apã si o poftã grozavã sã înoate; nu s-a
putut opri si i-a spus si gãinii.
159
- Ce te-a apucat?, a zis gãina. N-ai nici o treabã si de
asta-ti trec prin cap tot felul de prostii. Fã ouã sau toarce si ai
sã vezi cã nu te mai gândesti la fleacuri.
- Dar e asa de frumos sã plutesti pe apã!, a spus rãtusca.
E asa de plãcut sã te bagi cu capul în apã si sã te dai la fund!
- Ce mai plãcere si asta!, a spus gãina. Ai înnebunit! Ia
întreabã pe motan, care-i cel mai întelept din toti motanii,
dacã lui îi place sã înoate sau sã se scufunde în apã! Despre
mine nici nu mai vorbesc. Întreab-o si pe stãpâna noastrã cea
bãtrânã, care-i mai înteleaptã decât toti pe lume! Crezi tu cã
ea are poftã sã înoate si sã se bage cu capul în apã?
- Voi nu mã întelegeti! – rãspunse rãtusca.
- Nu te întelegem? Atunci cine te-o fi întelegând? Doar
n-ãi fi vrând sã fii tu mai desteaptã decât motanul si decât
baba, ca sã nu mai pomenesc si de mine! Nu-ti împuia capul
cu prostii, copilã, si multumeste bunului Dumnezeu de
norocul pe care ti l-a dat. Nu esti multumitã cã stai în casã la
cãldurã si cã ai de la cine sã înveti lucruri folositoare? Dar tu
esti numai o moftangioaicã si cu tine nu-i chip de stat de
vorbã. Eu îti vreau binele, îti spun lucruri care poate nu-ti
plac, dar sã stii cã numai prietenii adevãrati vorbesc asa! Eu
zic sã înveti sã faci ouã sau sã torci si sã scoti scântei.
- Ba eu cred cã am sã plec în lumea largã – a spus
rãtusca.
- Atunci pleacã – a spus gãina.
si rãtusca a plecat. A înotat, s-a scufundat în apã, dar
nici o vietate nu se uita la ea, asa era de urâtã!
A venit toamna, frunzele pãdurii s-au îngãlbenit si s-au
uscat; vântul le smulgea si le împrãstia. Era frig. Norii
atârnau grei si albi de zãpadã. Pe gard stãtea un corb si fãcea
crr-crr de frig. Te prindea frigul numai când îl auzeai. Biata
rãtuscã n-o ducea deloc bine. Într-o searã, când tocmai
asfintea frumos soarele, a venit un cârd de pãsãri mari si
minunate. Rãtusca nu mai vãzuse niciodatã pãsãri asa de
frumoase. Erau albe ca zãpada si aveau niste gâturi lungi si
mlãdioase. Erau lebede. Glasul lor avea un sunet cu totul
deosebit. Au stat putin, apoi si-au întins aripile largi si mãrete
si au plecat mai departe în tãrile calde cu lacuri albastre. S-au
înãltat sus de tot si pe rãtusca cea urâtã a cuprins-o o neliniste
ciudatã; nu mai putea sta locului, se tot învârtea în apã ca
titirezul, îsi tot lungea gâtul în sus cãtre lebede si scotea niste
tipete asa de ascutite si de neobisnuite, încât se speria si ea.
Nu putea sã uite pãsãrile acelea frumoase si fericite si când
nu le-a mai zãrit s-a dat cu capul la fund în apã si când s-a
ridicat iar la fata apei parcã îsi iesise din fire. Nu stia cum le
cheamã pe pãsãri, nu stia încotro au plecat, dar îi erau dragi
cum nu-i mai fusese nimeni drag vreodatã. Nu le pizmuia.
Cum s-ar fi putut ea gândi sã doreascã o asemenea
frumusete?
Biata rãtuscã urâtã ar fi fost foarte multumitã dacã
mãcar ratele ar fi primit-o printre ele si n-ar fi alungat-o.
Iarna era tot mai grea. Rãtusca trebuia sã înoate toatã
vremea încolo si încoace, ca sã nu lase apa sã înghete cu
totul; noaptea însã copca în care stãtea ea se fãcuse tot mai
îngustã; era ger si gheata pe lac trosnea. Rãtusca trebuia sã
dea mereu din picioare ca sã nu înghete apa, dar, de la o
vreme, a ostenit, nu s-a mai putut misca si a prins-o gheata.
Dimineata a trecut pe acolo un tãran si a vãzut-o.
Tãranul a dat cu piciorul în gheatã si a sfãrâmat-o, a luat
rãtusca si a dus-o acasã la nevastã-sa.
Rãtusca si-a revenit în fire. Copiii au vrut sã se joace cu
dânsa, dar ea a crezut cã vor s-o batã si de fricã a sãrit drept
în oala cu lapte si laptele a tâsnit în toate pãrtile. Femeia a dat
un strigãt si a pocnit din palme si atunci rãtusca s-a speriat si
mai tare si a sãrit în putineiul cu unt, pe urmã într-o cãldare
cu lapte si de acolo a zburat iar. si avea o înfãtisare!
Femeia s-a luat cu vãtraiul dupã ea, copiii alergau si ei
s-o prindã, râzând si tipând. Noroc cã s-a deschis usa si
rãtusca a reusit sã se furiseze afarã si s-a asezat vlãguitã în
zãpada care tocmai cãzuse.
Ar fi prea trist sã povestim ce-a îndurat si prin câte a
trecut rãtusca în iarna aceea. Când s-a fãcut iar cald si soare,
ea stãtea în pãpurisul bãltii. Cântau ciocârliile, venise iar
primãvara.
si deodatã rãtusca a vãzut cã poate sã-si întindã larg
aripile si cã are în aripi o putere mai mare decât pânã atunci.
si-a luat deodatã zborul si nici n-a stiut când a ajuns într-o
grãdinã mare, în care erau meri înfloriti si tufe de liliac
mirositor; cresteau chiar pe marginea lacului. Ce frumos era
aici! Dintre trestii iesirã trei lebede plutind domol pe luciul
apei. Rãtusca stia ce pãsãri sunt si deodatã o cuprinse o
mâhnire ciudatã.
„Am sã mã duc la pãsãrile acelea frumoase si ele au sã
mã batã si au sã mã omoare fiindcã sunt asa de urâtã si
îndrãznesc sã mã apropii de dânsele. Dar nu-mi pasã! Mai
bine sã mã omoare ele decât sã mã ciupeascã ratele, sã mã
batã gãinile, sã-mi dea cu piciorul fata care îngrijeste
orãtãniile si decât sã sufãr de frig si de foame toatã iarna.”
si s-a ridicat si si-a luat zborul cãtre lebede. Lebedele,
când au vãzut-o, au început sã dea din aripi si s-au îndreptat
spre ea.
- Omorâti-mã!, a spus biata pasãre si si-a plecat capul pe
luciul apei, asteptând moartea.
Dar când colo, ce sã vadã în apã? Chiar pe ea însãsi
oglinditã, dar acuma nu mai era o pasãre greoaie, cenusie si
urâtã, era si ea lebãdã.
Nu-i nimic dacã te nasti printre rate, numai sã iesi
dintr-un ou de lebãdã!
Pãsãrii nu-i pãrea rãu cã îndurase atâtea necazuri; se
putea bucura acuma si mai mult de fericirea ei.
Lebedele cele mari au venit la ea si au dezmierdat-o cu
pliscurile.
În grãdinã au venit câtiva copii. Au aruncat pe apã pâine
si grãunte. Deodatã, cel mic a strigat:
- Uite cã a mai venit una!
si ceilalti au chiuit de bucurie si au strigat si ei:
- Da, a mai venit una!
Au bãtut din palme si sãrind într-un picior s-au dus
repede sã spuie tatii si mamei.
Apoi au venit iar si au aruncat pe apã pâine si cozonac
si toti spuneau:
- Asta care a venit acuma este cea mai frumoasã!
si lebedele cele bãtrâne se plecau în fata ei.
Lebãda cea tânãrã s-a rusinat si si-a ascuns capul în
aripi; nu stia ce sã facã; era foarte fericitã, dar nu se mândrea
deloc; fiindcã o inimã bunã nu-i niciodatã mândrã. Se gândea
cum fusese ea de prigonitã si de batjocoritã si acuma toti
spuneau cã e cea mai frumoasã dintre toate pãsãrile. Chiar si
liliacul se apleca spre ea cu crengile în apã si soarele
strãlucea cãldut si domol. si lebãda si-a întins aripile, si-a
înãltat gâtul si a spus din toatã inima:
- Pe vremea când eram o rãtuscã urâtã nici în vis nu
m-as fi gândit la atâta fericire!

Voteaza

(1 voturi)

Comentarii(0)



Scris de
adventurekids
Data
17 feb. 2010
Vizionari
7314
★★★★★
1 voturi
Reclama 1 zona editabila
Reclama2_Detaliu_Articole