Aici gasesti provocari ce cresc odata cu tine! Jocuri, povesti, poezii, poze haioase, glume, printabile, bancuri si video-uri de râs.
 

Poveşti de spus seara la culcare

Privighetoarea

Povesti pentru copii

Povestea pe care v-o spun acuma s-a întâmplat în
China, în vremuri strãvechi. Palatul împãratului
Chinei era cel mai frumos din lume, clãdit numai din cel mai
scump portelan, dar asa de sfãrâmicios, asa de gingas, încât
trebuia sã umbli cu mare bãgare de seamã prin el sã nu se
spargã. În grãdinã erau niste flori minunate si de cele mai
frumoase atârnau zurgãlãi de argint, care sunau mereu, ca sã
nu treacã cineva pe lângã ele si sã nu le vadã. Grãdina era
plinã de minunãtii si era asa de mare încât nici grãdinarul nu
stia pânã unde se întinde; dacã mergeai tot înainte ajungeai întro
pãdure cu copaci înalti si lacuri adânci. Pãdurea mergea
pânã la marginea mãrii si marea era albastrã si adâncã.
Corãbiile treceau chiar pe sub ramurile copacilor si într-un
copac era o privighetoare care cânta asa de frumos încât pânã
si un biet pescar care nu-si mai vedea capul de treabã si de
griji se oprea în loc si asculta când venea noaptea sã-si ridice
nãvodul. „Doamne! Ce frumos cântã!“ – zicea el, dar nu
zãbovea mult fiindcã trebuia sã scoatã nãvodul si trecea mai
departe si uita de pasãre; dar când în noaptea
urmãtoare privighetoarea cânta si pescarul trecea pe-acolo,
el iar spunea: „Doamne! Ce frumos cântã!“
Veneau cãlãtori de peste mãri si tãri în orasul
împãratului ca sã vadã palatul si grãdina si toti se minunau de
atâta frumusete; dar când auzeau privighetoarea spuneau:
„Ceva mai frumos nu se poate!“
Cãlãtorii când se întorceau la ei acasã spuneau ce-au
vãzut si învãtatii scriau sumedenie de cãrti despre palatul si
grãdina împãratului Chinei, dar nu uitau nici de
privighetoare, ba chiar o puneau mai presus de orice altceva;
iar cei care erau si poeti slãveau în versuri privighetoarea din
pãdurea de la marginea mãrii.
Cãrtile pe care le scriau învãtatii erau rãspândite peste
tot pãmântul si câteva din ele au ajuns si pânã la împãratul
Chinei. sezând pe tronul lui de aur le citea si dãdea din cap
multumit, fiindcã în cãrtile acelea se spuneau lucruri asa de
frumoase despre oras, despre palat si despre grãdinã. „Dar
mai frumos decât totul e privighetoarea“ – spuneau cãrtile.
- Ce-i asta? – a întrebat împãratul. Eu nu stiu nimic.
Despre ce privighetoare e vorba? Sã fie o asemenea pasãre în
împãrãtia mea si chiar aici în grãdinã si eu sã nu stiu?
Trebuie sã aflu din cãrti?
si a chemat pe sfetnicul cel mare al palatului. Sfetnicul
era asa de mândru încât atunci când vreunul mai mic decât el
îndrãznea sã vorbeascã cu dânsul sau sã-l întrebe ceva el
spunea numai atât: P! Adicã asta si cu nimica era totuna.
- Ia te uitã ce-am aflat – a spus împãratul. Cicã ar fi pe
aici o pasãre minunatã care se cheamã privighetoare. Se
spune cã ar fi cel mai minunat lucru din toatã împãrãtia. Cum
se face cã eu pânã acuma n-am stiut nimic?
- N-am auzit niciodatã despre o asemenea pasãre – a zis
sfetnicul. Nu s-a înfãtisat niciodatã la curte.
- Sã vie aici numaidecât desearã si sã cânte în fata mea
– a spus împãratul. O lume întreagã stie ce am si numai eu nu
stiu.
- Pânã acuma n-am auzit de ea – a zis sfetnicul. Am
s-o caut si am s-o gãsesc.
Dar unde s-o gãseascã? Sfetnicul a alergat pe scãri în
sus si în jos, a cutreierat tot palatul, dar toti cei pe care-i
1întâlnea si îi întreba habar n-aveau de vreo privighetoare.
Sfetnicul s-a dus înapoi la împãrat si i-a spus cã asta trebuie
sã fie o poveste nãscocitã de cei care scriu cãrti.
- Mãria ta – a spus el – nu trebuie sã crezi tot ce scrie
acolo; cãrtile, foarte des, sunt numai nãscociri. Ba uneori în
ele au parascovenii si vrãjitorii.
- Cartea în care am citit asta – a zis împãratul – mi-a
trimis-o împãratul Japoniei, asa cã nu poate sã fie
mincinoasã. Vreau s-ascult si eu privighetoarea. Desearã sã
fie aici numaidecât. Va avea înalta mea bunãvointã. si dacã
nu vine, atunci desearã toti curtenii, dupã ce au sã stea la
masã, au sã fie cãlcati în picioare.
Când a auzit asta sfetnicul iar a început sã alerge pe
scãri în toate pãrtile; si toti curtenii alergau cu el, fiindcã nu
le-ar fi plãcut sã fie cãlcati în picioare. si toti întrebau si
cãutau privighetoarea aceea minunatã, despre care toatã
lumea stia, dar de care aici la curte nimeni nu auzise.
În sfârsit, au dat de o biatã fatã de la bucãtãrie care le-a
spus:
- Eu stiu unde-i privighetoarea aceea si am auzit-o cum
cântã. În fiecare searã mi se dã voie sã iau ce mai rãmâne de
la masã si sã duc de mâncare mamei care-i sãracã si bolnavã.
Casa noastrã e chiar pe tãrm si când trec noaptea prin pãdure
si mã opresc oleacã sã mã odihnesc, ascult cum cântã
privighetoarea. Cântã asa de dulce cã-mi dau lacrimile si
când o aud parcã m-ar sãruta mama.
- Uite ce, fetito – a spus sfetnicul – te fac mai mare peste
toatã bucãtãria si ai sã ai voie sã-l vezi pe împãrat când stã la
masã, numai sã ne duci la privighetoare, fiindcã trebuie
neapãrat sã se înfãtiseze desearã la curte.
si s-au dus cu totii în pãdure, acolo unde avea obiceiul
sã cânte privighetoarea. Cum mergeau ei asa, o vacã de prin
apropiere a început sã mugeascã.
- I-auziti – au spus curtenii – asta trebuie sã fie
privighetoarea. Ce glas puternic la o vietate asa de micã! Dar
parcã am mai auzit noi glasul acesta!
- Nu! E o vacã! – a zis fata de la bucãtãrie. N-am ajuns
încã.
Au mai mers o bucatã si au auzit niste broaste într-o
baltã.
- Strasnic de frumos! – a spus preotul palatului. Acum o
aud, cântã de parc-ar fi clopoteii din templu.
- Nu! Sunt niste broaste – a zis fata. Îndatã o s-o auzim
si pe ea.
si deodatã privighetoarea a început sã cânte.
- Iaca, asta e privighetoarea – a spus fata. Ascultati-o
cum cântã! Uite-o colo sus!
si le-a arãtat pe-o creangã o pasãre mititicã si cenusie.
- Cum, asta e? – a spus sfetnicul. Nu mi-as fi închipuit
cã-i asa; e atât de micã si de stearsã! Eu cred cã si-a pierdut
culoarea, de spaimã cã vede atâtea fete simandicoase
în preajma ei.
- Privighetoareo! – a strigat fata de la bucãtãrie – mãria
sa împãratul vrea sã te audã cum cânti.
- Cum sã nu! Bucuros! – a spus privighetoarea si a
cântat de-ti era mai mare dragul s-o asculti.
- Parc-ar fi niste clopotei de sticlã – a spus sfetnicul. Ia
uite cum îi merge gusa! Ciudat lucru cã pânã acuma n-am
vãzut-o. Au sã se minuneze toti de la curte când au s-o vadã.
- Sã mai cânt o datã împãratului? – a întrebat
privighetoarea.
Ea credea cã împãratul e si el acolo.
- Scumpã si minunatã privighetoare – a zis sfetnicul –
am marea bucurie sã te poftesc desearã la o serbare la curte,
unde ai sã farmeci pe mãria sa împãratul cu cântecele tale
minunate.
- Cântecul meu sunã mai bine în pãdure – a spus
privighetoarea, dar s-a dus cu ei când a auzit cã asa vrea
împãratul.
La palat totul era pregãtit ca de sãrbãtoare. Pardoseala si
peretii care erau de portelan strãluceau luminati de mii de
lãmpi de aur si pretutindeni erau flori frumoase care sunau
din zurgãlãi. si era o larmã de zurgãlãi cã nu te puteai auzi.
În sala cea mare, în care sedea împãratul, era atârnatã la
mijloc o prãjinã de aur pe care trebuia sã se aseze
privighetoarea. Toatã curtea era adunatã si fata de la
bucãtãrie cãpãtase îngãduinta sã stea si ea dupã usã, fiindcã
acuma i se dãduse titlul de bucãtãreasã împãrãteascã. Toti
erau îmbrãcati cu haine de sãrbãtoare si toti se uitau la
pasãrea cea mititicã si cenusie cãreia împãratul îi fãcea semn
din cap.
Privighetoarea a început sã cânte si împãratului i-au dat
lacrimile; lacrimile îi curgeau pe obraz si privighetoarea
cânta tot mai frumos; cântecul ei îti mergea drept la inimã.
Împãratul a fost foarte multumit si a spus ca privighetoarea
sã poarte un papuc de aur la gât. Dar privighetoarea i-a
multumit si i-a rãspuns cã a fost rãsplãtitã îndeajuns.
- Am vãzut lacrimi în ochii împãratului si asta-i pentru
mine cea mai mare comoarã! Mai mare rãsplatã nu vreau!
si iar a cântat un cântec cu glasul ei dulce;
- E cea mai frumoasã voce pe care am auzit-o – spuneau
doamnele de la curte si au luat apã în gurã ca sã gâlgâie si ele
la fel, atunci când vor vorbi cu cineva; ele credeau cã dacã
vor gâlgâi au sã fie si ele privighetori. Pânã si slujitorii si
fetele din casã îsi dãdurã în vileag multumirea lor si asta e
mare lucru, fiindcã soiul acesta de oameni e foarte greu sã-l
multumesti. Dupã cum vedeti, privighetoarea era pe placul
tuturora.
A trebuit sã rãmânã la curte; avea colivia ei si putea sã
iasã la plimbare de douã ori pe zi si o datã pe noapte. Avea
doisprezece slujitori si fiecare din ei o tinea legatã de picior
cu un snur de mãtase. Nu era deloc plãcut sã te plimbi asa.
Tot orasul vorbea de pasãrea cea minunatã. Când doi
oameni se întâlneau, oftau numai si se întelegeau; unsprezece
copii cocosati au fost porecliti cu numele ei, dar nici unul nu
cânta ca ea.
Într-o bunã zi, împãratul a primit o ladã pe care era
scris: Privighetoarea.
- Trebuie sã fie iar o carte despre pasãrea noastrã vestitã
în toatã lumea – a spus împãratul. Nu era însã o carte, era o
jucãrie într-o cutie, o privighetoare fãcutã cu mestesug, care
semãna cu o privighetoare vie, dar era încrustatã toatã cu
diamante, rubine si safire. Dacã bãgai în ea o cheie si o
întorceai cum întorci un ceas, cânta un cântec din acelea pe
care le cânta privighetoarea cea vie. si în timp ce cânta,
dãdea din coadã si strãlucea de aur si de argint. La gât purta
o cordelutã pe care era scris asa: „Privighetoarea împãratului
Japoniei e sãrãcãcioasã fatã de cea a împãratului Chinei“.
- Minunat lucru! – au spus cu totii si omul care adusese
pasãrea asta mestesugitã a cãpãtat titlul de Mare Aducãtor de
privighetori la curtea imperialã.
- Acuma sã le punem pe amândouã sã cânte! Are sã fie
ceva nemaipomenit de frumos!
Au cântat împreunã, dar nu prea mergea bine cântecul,
fiindcã privighetoarea cea adevãratã cânta în felul ei si
privighetoarea cealaltã cânta când niste suluri de metal se
învârteau într-însa.
- Nu-i vina ei – a spus maestrul de muzicã al curtii; ea
nu poate cânta decât dupã tact, asa cum se cântã la scoala
mea de muzicã.
Au lãsat-o deci sã cânte singurã. A plãcut tuturor tot asa
de mult ca si privighetoarea cea adevãratã; dar pe lângã asta
era mai frumoasã la înfãtisare si strãlucea ca un giuvaer.
A cântat de treizeci si trei de ori aceeasi bucatã si
tot n-a obosit. Toti voiau s-o mai audã, dar împãratul a spus
cã acuma trebuie sã cânte si privighetoarea cea adevãratã.
Dar când au vrut s-o cheme, ia-o de unde nu-i. Nimeni nu
vãzuse cã zburase pe fereastrã si plecase în pãdurea ei.
- Cum se poate una ca asta? – s-a mirat împãratul.
si toti curtenii au fost de pãrere cã privighetoarea e o
fiintã foarte nerecunoscãtoare.
- Dar nu-i nimica – au spus ei – avem acuma o pasãre si
mai minunatã.
si iar au pus jucãria sã cânte si asta era a treizeci si patra
oarã când auzeau aceeasi bucatã, dar tot n-o învãtaserã pe de
rost, fiindcã era foarte grea. Maestrul de muzicã a adus niste
laude grozave pãsãrii si a spus cã e mai bunã decât
privighetoarea cea adevãratã si asta nu numai în ce priveste
îmbrãcãmintea si pietrele scumpe, dar chiar si în ce priveste
alcãtuirea ei pe dinãuntru.
- Pentru cã, vedeti dumneavoastrã, cu privighetoarea
cea adevãratã nu poti sã stii niciodatã ce are sã fie, pe când
cu cea artificialã totul e hotãrât mai dinainte. Poti sã-ti dai
seama de tot ce se întâmplã, poti s-o deschizi si sã arãti
gândirea omeneascã, sã arãti cum sunt sulurile, cum se
învârtesc si cum se perindã unele dupã altele!
- Chiar asa sunt si gândurile noastre! – au spus cu totii
si maestrul a cãpãtat învoirea sã arate în duminica urmãtoare
poporului pasãrea. Împãratul a poruncit s-o punã sã cânte ca
s-o asculte tot poporul. Oamenii au ascultat-o si au fost
grozav de multumiti, parcã s-ar fi îmbãtat cu ceai, ceea ce e
un obicei foarte chinezesc. si toti au spus: „O!“ - si si-au
ridicat în sus degetul arãtãtor si au dat din cap. Numai
pescarul cel sãrac, care auzise privighetoarea cea adevãratã,
spunea: „Cântã frumos, melodia e la fel, dar lipseste ceva, nu
stiu ce anume, dar lipseste!“
Privighetoarea cea adevãratã a fost izgonitã din
împãrãtie.
Pasãrea cea plãsmuitã îsi avea locul ei pe o pernã de
mãtase, chiar lângã patul împãratului. Toate darurile pe care
le primise erau adunate împrejuru-i si ea acuma cãpãtase un
titlu mai mare, era „Cântãreatã a iatacului maiestãtii sale
imperiale“ si avea rangul întâi de pe partea stângã, fiindcã
împãratul socotea cã partea cea mai nobilã e aceea în care e
inima si inima si la împãrati tot în stânga e asezatã. Maestrul
de muzicã a scos despre pasãrea cea plãsmuitã o lucrare în
douãzeci si cinci de volume; era o lucrare asa de savantã si
de lungã si plinã de cuvintele chinezesti cele mai grele, încât
toti se grãbeau sã spunã cã au citit-o si au înteles-o, fiindcã
altfel ar fi fost luati drept prosti si cãlcati în picioare.
si asa a trecut un an. Împãratul, curtenii si toti ceilalti
chinezi stiau acuma pe de rost fiecare tril din cântecul pãsãrii
celeia plãsmuite, dar tocmai de aceea le plãcea acuma mai
mult decât oricând. Puteau sã cânte si ei cu ea si asa chiar si
fãceau. Toti copiii de pe ulitã cântau si împãratul cânta si el.
Era ceva minunat.
Într-o searã însã, când pasãrea tocmai cânta foarte
frumos si împãratul sedea în pat si o asculta, înãuntrul ei s-a
auzit deodatã o pârâiturã si ceva a plesnit. Toate rotitele s-au
desfãcut si muzica s-a oprit.
Împãratul a sãrit repede din pat si a chemat pe doctorul
palatului, dar ce putea sã facã? Au adus atunci un ceasornicar
si acesta, dupã multã vorbãrie si cercetare, a dres putintel
pasãrea, dar a spus cã de-acuma înainte trebuie crutatã,
fiindcã zimtii de pe suluri s-au tocit si e cu neputintã sã se
facã altii noi în asa fel încât sã meargã bine muzica. Mare
mâhnire pe toatã lumea! Acuma, numai o datã pe an aveau
voie sã punã pasãrea sã cânte si încã si asta era prea mult.
Maestrul de muzicã a tinut însã o micã cuvântare cu vorbe
mari si a spus cã lucrul merge tot asa de bine ca si mai înainte
si dacã a spus el asa, atunci asa a fost!
Au mai trecut cinci ani si iatã cã toatã tara a fost
coplesitã de o mâhnire adâncã si adevãratã. Chinezii tineau
la împãratul lor si acuma el se îmbolnãvise si nu mai avea
mult de trãit. Fusese chiar ales alt împãrat si poporul stãtea
pe stradã în fata palatului si tot întreba pe sfetnicul cel mare
cum îi mai merge împãratului.
- P! – spunea sfetnicul si clãtina din cap.
Împãratul zãcea, rece si galben la fatã, în patul lui larg
si mãret. Toatã curtea credea cã a murit si toti se duseserã sã
se închine împãratului celui nou. Slujitorii iesiserã pe afarã
sã vorbeascã despre aceastã întâmplare si slujitoarele aveau
sindrofie. În toate pãrtile, prin sãli si coridoare puseserã
covoare groase ca sã nu se audã pasii si de aceea era atâta
liniste. Dar împãratul încã nu murise. sedea teapãn si galben
în patul lui mãret cu perdele de catifea si ciucuri grei de aur.
Fereastra era deschisã si luna pãtrundea în odaie luminând pe
împãrat si lângã el pasãrea cea plãsmuitã.
Bietul împãrat abia mai putea sã rãsufle, parcã l-ar fi
apãsat ceva pe piept. A deschis ochii si a vãzut cã era
Moartea. Moartea îsi pusese pe cap o coroanã de aur si tinea
într-o mânã sabia de aur a împãratului si în cealaltã steagul
lui cel frumos. De jur împrejur, din faldurile perdelelor mari
de catifea ieseau niste capete ciudate, unele urâte, altele
drãgãlase si blânde; erau faptele cele rele si faptele cele bune
ale împãratului, care se uitau la el acum când Moartea i se
asezase pe inimã.
- Îti mai aduci aminte de noi? – întrebau ele.
si îi povesteau o sumedenie de lucruri si el asculta si-l
treceau sudorile.
- N-am stiut cã-i asa – spunea împãratul. Sã vie muzica,
muzica si sã batã toba cea mare, sã nu mai aud ce spun!
Dar capetele vorbeau mai departe si Moartea dãdea si ea
din cap ca un chinez la tot ce spuneau.
- Sã vie muzica, muzica! – striga împãratul. Pãsãricã de
aur frumoasã, cântã, cântã ceva! Ti-am dat aur si pietre
scumpe, ti-am pus la gât chiar papucul meu de aur, hai, cântã,
cântã ceva!
Pasãrea însã nu cânta, fiindcã nu era nimeni pe acolo
s-o întoarcã, pentru cã ea nu cânta decât dacã o întorceai cu
cheia ca pe un ceasornic. si Moartea se uita mereu la împãrat
cu gãvanele pustii ale ochilor si pretutindeni era o liniste
cumplitã.
Deodatã, afarã la fereastrã se auzi un cântec minunat.
Era privighetoarea cea adevãratã; sedea pe-o creangã si
cânta. Auzise cã împãratul era bolnav si venise acuma sã-i
aducã mângâiere si sperantã. si iatã cã pe mãsurã ce cânta,
nãlucile se mistuiau în vãzduh si sângele curgea tot mai
repede prin mãdularele slãbite ale împãratului. Pânã si
Moartea asculta si spunea: „Mai cântã, privighetoare, mai
cântã!“
- Cânt, dar ce-mi dai? Îmi dai sabia de aur? Îmi dai
steagul cel frumos? Îmi dai coroana împãratului?
si Moartea i-a dat pentru fiecare cântec câte un giuvaer
si privighetoarea a cântat mai departe. si în cântecul ei era
vorba de cimitirele linistite în care cresc trandafirii albi si
liliacul înflorit rãspândeste mireasmã si iarba moale e udatã
cu lacrimile celor rãmasi în viatã. si atunci pe Moarte a
apucat-o dorul de grãdina ei si a zburat pe fereastrã ca o ceatã
rece si albã.
- Îti multumesc – a spus împãratul – îti multumesc,
pasãre cereascã, acuma stiu cine esti. Te-am alungat din
împãrãtia mea, dar tu nu te-ai supãrat pe mine si ai venit si cu
cântecul tãu ai alungat de lângã mine duhurile rele. Cum as
putea sã te rãsplãtesc?
- M-ai rãsplãtit! – a spus privighetoarea. Când am cântat
întâia oarã te-am fãcut sã plângi si asta n-am sã uit niciodatã;
acestea-s giuvaerele care bucurã cu adevãrat inima
cântãretului. Acuma dormi si eu am sã-ti cânt. Când ai sã te
destepti, ai sã fii sãnãtos si puternic.
Privighetoarea a cântat iar si împãratul a adormit; dulce
si molcom îi era somnul!
Când s-a trezit, soarele rãsãrise si strãlucea în odaie.
Nici un slujitor nu se întorsese; toti credeau cã murise.
Numai privighetoarea era acolo si cânta.
- Rãmâi aici cu mine! – a spus împãratul. Ai sã cânti
numai când ai sã vrei tu si pe pasãrea asta plãsmuitã am s-o
sfãrâm în bucãti.
- Sã nu faci asta! – a zis privighetoarea; a fãcut si ea
lucru bun cât a putut, pãstreaz-o ca si pânã acum! Eu nu stau
aici în palat, nu-mi place, dar poti sã mã chemi si dacã mi-o
plãcea si mie am sã vin seara si am sã stau la fereastrã si am
sã-ti cânt ca sã te înveselesti, dar totodatã si ca sã te gândesti
la multe lucruri. În cântecele mele am sã pomenesc de cei
fericiti, dar si de cei necãjiti; am sã-ti vorbesc de ce e rãu si
de ce e bine, de ceea ce-i în preajma ta si tu nu stii. Pasãrea
cântãtoare zboarã în toate pãrtile si la coliba pescarului sãrac,
si pe acoperisul tãranului, la toti cei care-s departe de tine si
de curtea ta. Inima ta mi-i dragã mai mult decât coroana ta.
Am sã vin si am sã-ti cânt. Numai un lucru trebuie sã-mi
fãgãduiesti.
- Tot ce vrei! – a spus împãratul si s-a ridicat din pat, sa
îmbrãcat cu hainele lui împãrãtesti si si-a strâns la inimã
sabia care era de aur greu.
- Un lucru numai te rog; sã nu spui nimãnui cã ai o pasãre
care îti spune tot ce se întâmplã; asa are sã fie si mai bine.
si privighetoarea si-a luat zborul.
Slujitorii au venit si toti credeau cã împãratul a murit;
dar când au intrat, au vãzut cã se sculase din pat; si el le-a
spus bunã dimineata

Voteaza

(5 voturi)

Comentarii(0)



Scris de
adventurekids
Data
17 feb. 2010
Vizionari
8212
★★★★
5 voturi
Reclama 1 zona editabila
Reclama2_Detaliu_Articole