Aici gasesti provocari ce cresc odata cu tine! Jocuri, povesti, poezii, poze haioase, glume, printabile, bancuri si video-uri de râs.
 

Poveşti de spus seara la culcare

Lebedele

Povesti pentru copii

Departe de-aici, acolo unde se duc rândunelele când
la noi e iarnã, era odatã un crai care avea
unsprezece bãieti si o fatã pe care o chema Eliza.
Cei unsprezece frati erau printi, aveau câte o decoratie
la piept si sabie la sold si asa se duceau la scoalã; scriau cu
creioane de diamant pe tãblite de aur si învãtau pe de rost tot
atât de bine pe cât citeau. Când îi auzeai, stiai numaidecât cã
sunt printi. Eliza, sora lor, sedea pe un scãunel de sticlã si
avea o carte cu poze care costase o multime de parale.
Trãiau bine copiii, numai cã asta n-a tinut prea mult!
Tatãl lor, craiul, s-a însurat cu o crãiasã rea si hapsânã,
cãreia nu-i erau dragi copiii. Au putut sã vadã asta chiar de
la început; în palat era petrecere mare si ei s-au apucat sã se
joace de-a musafirii; de obicei, când se jucau asa cãpãtau o
multime de prãjituri si de mere coapte, acum însã crãiasa cea
nouã le-a dat o ceascã cu nisip si le-a spus cã se pot juca
foarte bine si asa.
Peste vreo sãptãmânã, crãiasa a dus-o pe Eliza la tarã, la
niste tãrani, iar pe printi atâta i-a tot vorbit de rãu fatã de crai,
cã acesta nici nu s-a mai îngrijit deloc de ei.
- Duceti-vã si voi în lumea largã - le-a spus crãiasa cea
hapsânã; zburati ca niste pãsãri fãrã glas!
Dar n-a fost chiar asa de rãu cum ar fi vrut ea. Printii
s-au prefãcut în unsprezece lebede frumoase. Au scos un
strigãt si au iesit în zbor pe ferestrele palatului si au luat-o
peste parc si peste pãdure.
Era dis-de-dimineatã tare când au trecut pe la cãsuta în
care stãtea sora lor Eliza. La vremea asta ea dormea. S-au
învârtit pe deasupra casei, si-au întins gâturile lungi si au
bãtut din aripi, dar nimeni nu i-a vãzut, nici nu i-a auzit. Asa
cã au plecat mai departe, s-au înãltat deasupra norilor si s-au
tot dus pânã au ajuns la o pãdure care se întindea chiar pânã
la marginea mãrii.
Eliza sedea în cãsuta tãranului si se juca cu o frunzã
verde de brusture, cã altã jucãrie n-avea; fãcuse o gaurã în
frunzã si acum se uita prin gaurã la soare si i se pãrea cã vede
ochii limpezi ai fratilor ei si când razele de soare îi alunecau
pe obraz parcã ar fi sãrutat-o ei.
Zilele treceau toate la fel. Când vântul se strecura printre
tufele de trandafir din grãdinã si soptea: «Cine-i mai frumos
decât voi?», trandafirii clãtinau din cap si spuneau: «Eliza».
Când vreo babã sedea duminicã la usã cu cartea de rugãciuni
pe genunchi si vântul întorcea filele si spunea cãrtii: «Cine-i
mai cucernicã decât tine?», cartea rãspundea: «Eliza». si
chiar asa era cum spuneau trandafirii si cartea de rugãciuni.
Când a împlinit cincisprezece ani s-a întors acasã. Dar
când a vãzut crãiasa cât era de frumoasã, i-a fost ciudã pe fatã
si grozav ar fi vrut s-o schimbe în lebãdã ca si pe fratii ei, dar
n-a îndrãznit sã facã asta chiar îndatã, fiindcã craiul voia sã-
si vadã fiica.
Crãiasa s-a dus de dimineatã în odaia ei de baie, care era
de marmurã, cu sofale moi si covoare scumpe. A luat trei
broaste, le-a sãrutat si a spus uneia din ele: «Când are sã intre
în baie Eliza, sã te asezi pe capul ei ca sã se facã proastã ca
tine!» Altei broaste i-a spus: «Asazã-te pe fruntea ei ca sã se
facã urâtã ca tine si tatã-sãu sã n-o mai cunoascã!», iar celei
de-a treia broaste i-a spus: «Asazã-te pe inima ei, ca sã nu
mai fie cu cugetul curat si sã o doarã inima!»
Dupã aceea a bãgat în apã cele trei broaste si apa
deodatã s-a fãcut verde; a chemat-o pe Eliza, a dezbrãcat-o si
a pus-o sã intre în apã. si când Eliza a intrat în apã, o broascã
i s-a pus în pãr, alta pe frunte si alta pe piept, însã Eliza parcã
nici nu le-ar fi simtit. Când a iesit din baie, pe apã au rãmas
trei flori rosii de mac. Dacã broastele n-ar fi fost veninoase si
nu le-ar fi sãrutat vrãjitoarea, s-ar fi prefãcut în trandafiri
rosii, dar oricum, tot în flori au trebuit sã se prefacã, fiindcã
sezuserã pe capul si pe inima Elizei si Eliza era asa de
cucernicã si de nevinovatã încât farmecele nu aveau asupra
ei nici o putere.
Crãiasa, când a vãzut asa, a frecat-o pe fatã cu zeamã de
nucã si a înnegrit-o toatã, a uns-o pe fatã cu o alifie rãu
mirositoare si i-a încâlcit pãrul. Asa cã acuma era cu
neputintã s-o mai cunoascã cineva.
Tatã-su s-a speriat când a vãzut-o si a spus cã nu-i fata
lui; nimeni n-a mai cunoscut-o, numai câinele din curte si cu
rândunelele stiau cã-i ea, dar pe ei nu-i întreba nimeni.
Biata Eliza a început sã plângã si s-a gândit la cei
unsprezece frati ai ei, care acuma nu mai erau acolo. A plecat
amãrâtã de la palat si a umblat o zi întreagã pe câmp si prin
mlastini si seara a ajuns la o pãdure mare. Nu mai stia nici ea
încotro sã apuce si era tare necãjitã si îi era dor de fratii ei,
care de bunã seamã cã fuseserã alungati ca si ea. Voia sã-i
caute si sã-i gãseascã.
Abia apucase sã intre în pãdure si a prins-o noaptea.
Cum nu mai stia pe unde sã meargã, s-a asezat pe muschiul
moale, si-a spus rugãciunea si si-a pus capul pe o buturugã.
Era o liniste adâncã, nu bãtea vântul si de jur împrejur, prin
iarbã si pe muschi, strãluceau o sumedenie de licurici; când
a atins o creangã cu mâna, gândacii luminosi au cãzut peste
ea ca niste stele cãzãtoare.
Toatã noaptea i-a visat pe fratii ei; se fãcea cã se jucau
ca altãdatã, când erau mici, scriau cu creioane de diamant pe
tãblite de aur si se uitau în cartea cu poze care costase o
multime de parale, însã pe tãblitã nu mai scriau ca altãdatã
linii si rotocoale, ci isprãvile vitejesti pe care le fãcuserã; tot
ce trãiserã si vãzuserã de atunci încoace. si în carte toate
prinseserã viatã, pãsãrile cântau si oamenii ieseau din carte si
vorbeau cu Eliza si cu fratii ei, dar când se întorcea fila, ei
sãreau repede înãuntru, ca sã nu se încurce pozele.
Când s-a trezit, soarele era sus. Eliza nu putea sã-1 vadã,
fiindcã copacii îsi întindeau crengile dese deasupra ei, dar
razele se jucau printre frunze si fluturau ca un vãl de aur.
Mireasma rãcoroasã a pãdurii o învãluia si pãsãrile aproape
cã i se asezau pe umeri. Auzea un murmur de apã; erau niste
pâraie care se vãrsau într-un lac cu fundul de nisip moale. Pe
mal erau tufisuri dese, numai într-un loc era o deschizãturã
pe care o fãcuserã cerbii si pe aici s-a scoborât si Eliza cãtre
apã. Lacul era asa de limpede încât, dacã vântul n-ar fi miscat
crengile, ai fi putut crede cã-i zugrãvit, asa de deslusit se
oglindeau pe luciul lui frunzele, si cele luminate de soare, si
cele care stãteau în umbrã.
Când si-a zãrit fata în apã, s-a speriat vãzând cât era de
urâtã si de neagrã. Dar când a luat apã în pumni si s-a frecat
pe fatã si pe ochi, pielea iar s-a înãlbit; atunci s-a dezbrãcat
si s-a bãgat în apã; o fatã mai frumoasã decât ea nu se mai
afla pe lume. Dupã ce s-a îmbrãcat iar si si-a împletit pãrul,
s-a dus la un pârâu, a luat în pumni apã, a bãut si a intrat iar
în pãdure, fãrã sã stie nici ea încotro merge. Se gândea la
fratii ei si se gândea cã Dumnezeu n-are s-o lase sã piarã;
doar el pusese sã creascã meri sãlbatici prin pãdure, ca sã
aibã ce mânca vreun rãtãcit flãmând cum era ea. si chiar a
gãsit un mãr de-acestia cu crengile încovoiate de atâtea mere
câte avea. A mâncat pânã s-a sãturat, a pus crengile proptele
si a plecat mai departe, în întunericul pãdurii. Era asa de
mare linistea încât îsi auzea pasii când cãlca pe frunzele
uscate. Nu era nici o pasãre nicãieri si razele de soare nu
strãbãteau prin frunzisul des; trunchiurile copacilor erau asa
de aproape unul de altul încât fãceau ca un zid de jur
împrejurul ei. Era o singurãtate cum nu mai pomenise ea
niciodatã.
Noaptea a venit, dar de data asta nu mai era nici un
licurici. Mâhnitã, s-a asezat jos ca sã doarmã si i se pãrea cã
ramurile de deasupra ei s-au dat într-o parte si Dumnezeu se
uita blând la ea, si îngerasii se uitau si ei peste umerii si pe
sub bratele lui, ca s-o vadã.
Dimineata, când s-a trezit, nu stia dacã visase sau dacã
fusese chiar asa.
A pornit iar prin pãdure si s-a întâlnit cu o babã care
culegea într-un paner zmeurã si mure. Baba i-a dat si ei mure
si zmeurã. Eliza a întrebat-o dacã n-a vãzut unsprezece printi
cãlãri prin pãdure.
- Nu - a spus baba - da’ ieri am vãzut unsprezece lebede
pe-un râu aici aproape si fiecare cu câte o coroanã de aur pe
cap.
Baba a dus-o pe Eliza pânã la un pripor, la picioarele
cãruia serpuia un râu mititel; copacii de pe maluri îsi
întindeau unii cãtre altii ramurile stufoase si acolo unde nu
ajunseserã sã se împreune îsi smulseserã din pãmânt
rãdãcinile si atârnau cu crengile încâlcite peste apã.
Eliza si-a luat rãmas bun de la babã si a pornit de-a
lungul râului pânã a ajuns la malul mãrii.
Marea se întindea în fata ei, dar nu se zãrea nici o luntre;
cum sã meargã mai departe? si cum stãtea ea asa pe gânduri,
privirile i-au cãzut pe pietricelele care umpleau tãrmul.
Sticlã, fier, piatrã, tot ce arunca marea pe tãrm era slefuit si
poleit si cãpãtase înfãtisarea apei care era mai moale decât
mâna ei gingasã. si ea s-a gândit: «Apa se miscã mereu si tot
ce-i aspru netezeste; tot asa am sã fiu si eu, neostenitã; vã
multumesc cã m-ati învãtat asta, voi, valuri vesnic
miscãtoare! Îmi spune inima cã o datã si o datã aveti sã mã
duceti la fratii mei dragi».
Pe iarba de mare udã de pe tãrm erau unsprezece pene
albe de lebãdã. Eliza le-a strâns si le-a luat. Era singurãtate
mare si acolo, dar Eliza nu se simtea singurã, fiindcã marea
era mereu alta; în câteva ceasuri îsi schimba înfãtisarea mai
mult decât un lac într-un an întreg. Când trecea câte un nor
mare si negru, marea parcã zicea: pot sã fiu si întunecatã; pe
urmã bãtea vântul si valurile erau albe de spumã, iar când
norii erau rosii si vântul stãtea, marea era trandafirie si pe
urmã era iarãsi când verde, când albã, dar oricât ar fi fost de
linistitã, lângã tãrm apa tot se misca; se ridica domol ca
pieptul unui copil care doarme. Când soarele tocmai asfintea,
Eliza a vãzut cum veneau din larg unsprezece lebede cu
coroane de aur pe cap; zburau una dupa alta si de departe
parcã erau o panglicã lungã, albã. Eliza s-a ascuns dupã un
tufis; lebedele s-au lãsat jos si si-au scuturat aripile mari si
albe. Când soarele s-a scufundat în apã, lebedele deodatã
s-au preschimbat în oameni; în fata Elizei stãteau acuma cei
unsprezece printi frumosi, fratii ei. Fata a scos un tipãt. Cu
toate cã se schimbaserã mult de când nu-i mai vãzuse, a
ghicit cã fratii ei erau. S-a repezit în bratele lor, a spus
fiecãruia pe nume si fratii nu mai puteau de bucurie cã au
gãsit-o iar pe sora lor, care acuma era mare si frumoasã.
Râdeau si plângeau si spuneau cât de rãu se purtase mama
vitregã cu ei toti.
- Noi - a zis fratele cel mai mare - suntem lebede numai
cât stã soarele pe cer; îndatã ce soarele apune ne cãpãtãm iar
înfãtisarea omeneascã. De aceea trebuie sã avem grijã ca la
apusul soarelui sã avem pãmântul sub picioare, fiindcã dacã
ne prinde noaptea în vãzduh, deasupra apei, cãdem în chip de
oameni în apã si ne înecãm. Nu locuim aici. Stãm într-o tarã
tot asa de frumoasã ca asta, de cealaltã parte a mãrii, dar
drumul pânã acolo e lung. Trebuie sã trecem în zbor marea si
nu-i nici o insulã pe care sã poposim noaptea. Este numai o
stâncã îngustã în mijlocul mãrii; de-abia avem loc sã stãm
strânsi unul lângã altul; când marea-i zbuciumatã, valurile ne
stropesc pânã sus, dar noi stãm neclintiti si multumim lui
Dumnezeu cã avem unde sã poposim. si stãm asa toatã
noaptea, cu chipurile noastre de oameni; dacã n-ar fi stânca
asta, n-am putea sã ne mai vedem niciodatã tara noastrã
dragã, fiindã ne trebuie douã zile, cele mai lungi ale anului,
ca sã ajungem pânã aici. Numai o datã pe an ne este îngãduit
sã ne întoarcem în tarã si nu putem sta decât unsprezece zile,
în care timp zburãm pe deasupra pãdurii de unde putem sã
zãrim palatul în care ne-am nãscut si unde stã tata si sã
vedem turla bisericii în care-i înmormântatã mama. Aici
parcã toti copacii si toate tufisurile sunt rude cu noi, aici
aleargã pe câmpie caii sãlbatici pe care i-am vãzut în
copilãria noastrã, aici lemnarii cântã vechi cântece dupã care
jucam când eram copii, aici e patria noastrã, încoace ne trage
mereu inima sã venim si aici, în sfârsit, te-am gãsit surioarã
dragã. Numai douã zile putem sã mai rãmânem si dupã aceea
trebuie sã plecãm iar pe deasupra mãrii, într-o tarã minunatã,
dar care nu-i tara noastrã. Dar cum sã te luãm cu noi, cã
n-avem nici corabie, nici luntre?
- N-as putea oare sã vã mântui de vrajã?, i-a întrebat ea.
si asa au stat de vorbã mai toatã noaptea si au atipit doar
câteva ceasuri.
Eliza s-a trezit de fâlfâitul aripilor pe deasupra ei. Fratii
se schimbaserã iar în lebede. Au zburat de câteva ori de jur
împrejur, apoi si-au întins aripile si au plecat în zori; cel mai
tânãr însã a rãmas în urmã, s-a lãsat în jos si si-a plecat capul
pe genunchii ei si ea 1-a mângâiat pe aripi; toatã ziua au stat
asa împreunã. Cãtre searã au venit si ceilalti si când soarele
a asfintit, s-au prefãcut iar în oameni.
- Mâine - au spus ei - plecãm si nu ne mai putem
întoarce decât peste un an. Nu putem sã te lãsãm aici. Mai
bine hai cu noi. Suntem destul de voinici ca sã te ducem în
brate, atunci de ce adicã n-am putea sã te luãm pe aripi si sã
zburãm cu tine pe deasupra mãrii?
- Da, da, luati-mã cu voi - a spus Eliza.
Toatã noaptea au lucrat si au împletit o plasã mare si
groasã din rãchitã mlãdioasã si trestie tare. Au pus-o pe Eliza
în plasã si, când a rãsãrit soarele si fratii s-au prefãcut iar în
lebede, au apucat plasa cu pliscurile si s-au înãltat în zbor,
spre nori, cu sora lor, care încã dormea. Razele soarelui îi
cãdeau drept pe obraz si de aceea o lebãdã zbura chiar
deasupra capului ei, ca sã-i facã umbrã cu aripile.
Erau departe-n larg când Eliza s-a trezit; întâi a crezut cã
viseazã când s-a vãzut dusã asa prin aer pe deasupra mãrii.
Lângã ea erau o creangã de zmeurã si o legãturã de rãdãcini
bune de mâncat. Fratele cel mai mic le culesese si le pusese
acolo. Ea i-a multumit c-un zâmbet, fiindcã stia care era: era
acela care îi zbura deasupra capului si îi fãcea umbrã cu
aripile.
Erau asa de sus încât o corabie dedesubtul lor pãrea un
pescãrus alb. Deodatã au ajuns deasupra unui nor mare, dar
când Eliza s-a uitat mai bine, era un munte si pe munte
alergau umbra ei si umbrele celor unsprezece lebede. Era
o priveliste mai minunatã decât tot ce vãzuse ea vreodatã.
Dar când soarele s-a urcat mai sus pe cer si muntele a rãmas
în urmã, au pierit si umbrele.
Toatã ziua au zburat prin vãzduh ca o sãgeatã
zbârnâitoare; totusi mergeau mai încet decât de obicei,
fiindcã acuma o duceau si pe Eliza cu ei. Vremea a început
sã se strice. Se fãcea searã. Eliza vedea cu îngrijorare cum
soarele se lasã cãtre asfintit si stânca din mijlocul mãrii nu se
zãrea. I se pãrea cã lebedele dãdeau si mai tare din aripi. Era
vina ei cã nu puteau sã zboare destul de repede; când soarele
avea sã apunã, ei aveau sã se facã iar oameni, sã cadã în apã
si sã se înece. Se ruga în gând lui Dumnezeu, dar stânca tot
nu se zãrea. Se întuneca si vântul bãtea tot mai tare, vestind
furtuna. Norii desi si negri acoperirã cerul amenintãtor si plin
de fulgere, care tâsneau unul dupã altul.
Soarele ajunsese chiar la marginea apei. Elizei îi bãtea
inima cu putere. Deodatã lebedele se lãsarã în jos asa de
repede încât ea a crezut cã se prãbusesc; dar ele au zburat mai
departe. Soarele era pe jumãtate în apã; deodatã se zãri sub
dânsa stânca. De sus nu pãrea mai mare decât o focã cu capul
afarã din apã. Soarele se cobora repede din dosul zãrii;
acuma nu mai era decât ca o stea. În sfârsit, piciorul ei atinse
stânca si soarele se stinse cum se stingea cea din urmã
pâlpâire a unei hârtii aprinse. Fratii stãteau brat la brat în
jurul ei si nu era loc pe stâncã decât numai pentru ei toti.
Marea se lovea de stâncã si împrãstia o ploaie de stropi peste
dânsii; cerul era mereu sfâsiat de fulgere si tunetul bubuia
întruna, dar fratii si cu sora se tineau de mânã si asta le dãdea
mângâiere si curaj.
A doua zi în zori vremea s-a linistit; cum a rãsãrit
soarele, lebedele au plecat în zbor cu Eliza. Marea era încã
zbuciumatã; de sus, de unde erau ei, spuma albã de pe
întinsul verde întunecat al valurilor parcã ar fi fost milioane
de lebede care pluteau pe apã.
Când soarele era sus, Eliza a vãzut în fata ei plutind în
vãzduh niste munti cu piscuri acoperite de zãpadã; în
mijlocul lor se ridica un palat mare si înalt, cu mai multe
rânduri de stâlpi, unii peste altii; în jurul lui erau pãduri de
palmieri si flori minunate, mari cât niste roti de moarã. Ea a
întrebat dacã asta e tara la care trebuiau sã ajungã, dar
lebedele au clãtinat din cap, fiindcã ceea ce vedea ea era
palatul pe care si-l clãdeste în nori Fata Morgana, si care se
schimba mereu, si în care oamenii nu pot pãtrunde. Eliza s-a
uitat mai bine si deodatã muntii, pãdurile si palatul s-au
prãbusit si în locul lor au rãsãrit douãzeci de biserici, toate la
fel, cu turnuri înalte si ferestre arcuite. Parcã se auzea si orga,
dar era numai marea care vuia. Când s-au apropiat, bisericile sau
preschimbat în tot atâtea corãbii, iar când Eliza s-a uitat
mai bine a vãzut cã erau neguri care pluteau pe apã. Întradevãr,
totul în fata lor se schimba mereu. În sfârsit au zãrit
tara cea aievea la care voiau sã ajungã. În fata lor, departe,
erau munti albastri, pãduri de cedri, orase si palate. Soarele
nu asfintise când au ajuns la o pesterã în care muschiul moale
era ca un covor.
- Sã vedem ce-ai sã visezi aici la noapte - a spus fratele
cel mai mic si i-a arãtat odaia ei de culcare.
- Sã dea Dumnezeu sã visez cum as putea sã vã scap - a
spus ea.
S-a rugat lui Dumnezeu s-o ajute si s-a culcat. Deodatã
i s-a pãrut cã zboarã si ajunge la palatul zânei Morgana. Zâna
i-a iesit înainte, frumoasã si strãlucitoare, si totusi semãna cu
baba din pãdure care îi dãduse zmeurã si-i spusese de
lebedele cu coroane de aur pe cap.
- Fratii tãi pot sã scape - a zis zâna - numai sã ai rãbdare
si sã nu-ti fie fricã. E drept cã apa, desi e mai moale decât
mâinile tale, totusi slefuieste pietrele, dar ea nu simte durerea
pe care au s-o simtã degetele tale si ea nu are o inimã si nu
simte frica si chinul pe care ai sã le simti tu. Vezi tu urzica
asta pe care o tin în mânã? Urzici de acestea cresc prin
preajma pesterii în care dormi tu acuma si numai acestea care
cresc pe-aici si cele care cresc în cimitir sunt bune. Pe acestea
tu trebuie sã le culegi si sã nu te sperii cã au sã te usture
mâinile. Dupã aceea sã le zdrobesti cu piciorul si sã faci din
ele fire si cu firele acestea sã tesi si sã cosi unsprezece cãmãsi
cu mâneci lungi si sã le arunci peste cele unsprezece lebede
si atunci vraja are sã se desfacã. Dar sã stii cã din clipa în
care ai sã începi lucrul si pânã ai sã-1 isprãvesti nu trebuie
sã vorbesti deloc, chiar dacã ar trece ani si ani de zile. Cel
dintâi cuvânt pe care îl vei rosti va strãpunge ca un cutit
inima fratilor tãi; de limba ta atârnã viata lor. Bagã bine de
seamã!
Zâna a lovit-o usurel cu urzica peste mânã; Eliza a simtit
ca o arsurã si s-a trezit. Se fãcuse ziuã si lângã ea era o urzicã
la fel cu aceea din vis. Fata a cãzut în genunchi, a multumit
lui Dumnezeu si a iesit din pesterã ca sã-si înceapã lucrul.
Culegea urzici cu mâinile ei gingase si urzicile o ardeau
ca focul; mâinile si bratele ei erau pline de bãsici, dar ea
îndura bucuroasã orice, numai sã poatã scãpa pe fratii ei de
vrajã. Zdrobea urzicile cu piciorul si le prefãcea în fire verzi.
Dupã ce a apus soarele, au venit fratii si s-au speriat
când au vãzut cã Eliza e rãnitã; ei credeau cã-i iar vreo vrajã
de-a masterii; când însã i-au vãzut mâinile, au înteles ce face
sora lor pentru dânsii si fratele cel mai mic a început sã
plângã pe mâinile ei si acolo unde cãdeau lacrimile bãsicile
usturãtoare piereau.
Toatã noaptea a lucrat, fiindcã simtea cã nu mai are
liniste pânã nu scapã de vrajã pe fratii ei. În ziua urmãtoare,
dupã ce lebedele au plecat, ea a rãmas singurã, dar niciodatã
n-a trecut vremea mai repede. O cãmasã era gata; tocmai
începuse pe-a doua când deodatã s-a auzit un corn de
vânãtoare. Eliza s-a speriat. Cornul suna tot mai aproape
si s-auzeau si câinii lãtrând. Eliza a intrat repede în pesterã,
si-a adunat grãmadã urzicile pe care le culesese si le zdrobise
si s-a asezat pe ele.
Deodatã din râpã a iesit un câine si dupã el altul, si încã
unul; toti au început sã latre la gura pesterii si în curând
vânãtorii au fost si ei acolo sã vadã ce-i. Cel mai frumos
dintre ei si care era craiul tãrii aceleia s-a apropiat de Eliza;
fatã mai frumoasã decât ea nu vãzuse niciodatã.
- Cum ai ajuns aici, fatã frumoasã?, a întrebat-o el.
Eliza a dat numai din cap, pentru cã n-avea voie sã
vorbeascã, cã dacã vorbea punea în primejdie viata fratilor ei.
Mâinile si le-a ascuns sub sort, ca sã nu vadã craiul ce trebuia
ea sã îndure.
- Hai cu mine - a spus el; nu trebuie sã mai stai aici!
Dacã esti tot asa de bunã pe cât esti de frumoasã, am sã te
îmbrac numai în catifea si-n mãtase, am sã-ti pun pe cap
coroanã de aur si ai sã stai în palatul cel mai frumos pe
care-1 am.
si craiul a luat-o pe Eliza si a asezat-o pe cal lângã el.
Ea plângea si-si frângea mâinile. si atunci craiul a spus:
- Eu îti vreau numai binele. O datã si o datã ai sã-mi
multumesti.
si a pornit cu ea prin munti, cu vânãtorii dupã dânsul.
Soarele asfintea când au ajuns în cetatea de scaun a tãrii, oras
cu multe biserici si palate. Craiul a dus-o pe Eliza la palatul
lui, unde prin sãli de marmurã clipoceau havuzuri si peretii
erau zugrãviti si tavanele erau si ele zugrãvite. Eliza însã nu
se uita la nimic, era mâhnitã si plângea. Slujitoarele au
îmbrãcat-o cu haine scumpe, i-au pus mãrgãritare în pãr si
mãnusi în degetele urzicate.
Gãtitã cum era acuma, era atât de frumoasã încât
curtenii s-au închinat si mai adânc în fata ei si craiul a hotãrât
sã se însoare cu ea, desi duhovnicul curtii clãtina din cap si
zicea cã fata asta frumoasã, gãsitã în pãdure, era o vrãjitoare
care 1-a orbit pe crai si i-a furat mintile.
Craiul însã nu a ascultat ce spune, a pus muzica sã cânte,
a poruncit cele mai bune bucate si a pus fete frumoase s-o
însoteascã dansând. Apoi a dus-o pe Eliza prin grãdini pline
de miresme si prin odãi mãrete, dar ea nici nu zâmbea mãcar,
fiindcã era nãpãditã de durere. Când au ajuns în odãile ei,
craiul a deschis o usã si i-a arãtat Elizei o cãmãrutã asternutã
cu covoare verzi si scumpe si care semãna cu pestera în care
o gãsise. Pe jos era mãnunchiul de fire pe care ea le scosese
din urzici si de-un cui era atârnatã cãmasa pe care tocmai o
isprãvise; toate fuseserã aduse de un vânãtor, care le socotise
drept o ciudãtenie.
- Aici ai sã crezi cã esti tot la tine acasã - a spus craiul.
Uite si lucrul pe care-1 lucrai.
Când Eliza a vãzut lucrul care îi era ei drag, un zâmbet
i-a rãsãrit pe buze si sângele i s-a întors în obraji. S-a gândit
la mântuirea fratilor ei, a sãrutat mâna craiului si el a
strâns-o la piept si a poruncit sã tragã clopotele si sã
vesteascã nunta. Frumoasa fatã mutã din pãdure era acum
crãiasa tãrii aceleia.
Duhovnicul i-a spus craiului câteva vorbe rele la ureche,
dar ele n-au ajuns pânã la inima lui. Nunta s-a fãcut si
duhovnicul a trebuit chiar el sã-i puie Elizei pe cap coroana
si când i-a pus-o i-a apãsat-o asa de tare pe frunte cã a durut-o.
Dar inima o durea si mai tare când se gândea la fratii ei si
durerile trupului nu le mai simtea. Gura ei era mutã; fiindcã
o singurã vorbã ar fi curmat viata fratilor ei, dar ochii ei
vorbeau si arãtau o adâncã dragoste craiului celui bun si
frumos, care fãcea tot ce putea ca s-o bucure. Îi era drag tot
mai tare si mult ar fi vrut ea sã-i spunã ce are pe suflet si ceo
doare. Dar nu putea, trebuia sã fie mutã si mutã sã
sãvârseascã lucrul pe care-l începuse. Noaptea se scula de
lângã el si se ducea în cãmãrutã si tesea cãmasã dupã
cãmasã; dar când s-o înceapã pe a saptea, n-a mai avut fire.
În cimitir ea stia cã sunt urzici de care avea nevoie, dar
trebuie sã se ducã chiar ea sã le culeagã; cum sã facã oare ca
s-ajungã pânã la ele?
«Ce-i durerea degetelor pe lângã chinul pe care îl îndurã
inima mea?, se gândea ea. Trebuie sã încerc numaidecât!»
Cu inima strânsã ca si cum ar fi fãcut ceva rãu, a iesit pe
furis în grãdina luminatã de lunã, a pornit prin aleile lungi,
apoi pe strãzile pustii si a ajuns la cimitir.
Un singur om o vãzuse, duhovnicul. Numai el fusese
treaz pe când toatã lumea dormea. si el se gândi cã avusese
dreptate când spusese cã nu-i lucru curat cu crãiasa; era fãrã
nici o îndoialã vrãjitoare si înselase pe crai si pe toatã lumea.
Duhovnicul a spus craiului ce vãzuse si ce credea el cã
ar fi si, la vorbele aspre pe care le rostea, pe obrajii craiului
au curs douã lacrimi grele. În inima lui a pãtruns îndoiala.
Noaptea s-a prefãcut cã doarme, dar n-a dormit si a vãzut
cum Eliza s-a sculat si s-a dus încetisor în cãmãruta ei; si asta
se întâmpla în fiecare noapte.
Cu fiecare zi care trecea, fata craiului se întuneca tot
mai tare. Eliza vedea asta, dar nu întelegea de ce si se
îngrijora, dar si mai tare se îngrijora când se gândea la fratii
ei. Cu lacrimi fierbinti, ea uda catifeaua si purpura crãiascã.
si iatã cã lucrul ei s-apropia de sfârsit; doar o cãmasã mai
trebuia, dar acuma iar nu mai avea fire si nici o urzicã;
trebuia deci sã se mai ducã o datã, cea din urmã, la cimitir si
sã culeagã niste urzici. Se gândea cu fricã la drumul pânã
acolo, dar nu s-a lãsat clintitã în vointa ei.
Noaptea a iesit din palat si s-a dus, dar de data asta
craiul si duhovnicul s-au luat dupã ea; au vãzut cum Eliza a
intrat pe poarta cimitirului si când au intrat si ei au vãzut cum
niste vrãjitoare sedeau pe o lespede de mormânt. Craiul si-a
întors capul în altã parte, fiindcã si-a închipuit cã printre ele
e si aceea care adormise asearã cu capul pe pieptul lui.
- Poporul o va judeca - a spus el - si poporul a judecat-o si
a osândit-o sã fie arsã pe rug.
Au luat-o pe Eliza din odãile cele frumoase si au dus-o
într-o hrubã neagrã si umedã în care vântul intra suierând
printre gratii; în loc de catifea si mãtase i-au dat mãnunchiul
de urzici ca sã-si punã capul pe ele. Cãmãsile aspre si
usturãtoare pe care le tesuse i le-au dat ca sã se înveseleascã,
dar nimic n-ar fi putut sã-i fie mai drag decât ele si ea a
început iar sã lucreze ca sã le isprãveascã. Afarã, copiii de pe
ulitã cântau cântece în care îsi bãteau joc de dânsa si nimeni
nu-i spunea o vorbã de mângâiere.
Spre searã iatã cã la gratii s-a auzit un fâlfâit de aripi;
era fratele cel mai mic; aflase unde era sorã-sa si venise s-o
vadã. Ea a început sã plângã de bucurie, desi se gândea cã
noaptea asta avea sã fie cea din urmã pe care o mai avea de
trãit. Dar bine cel putin cã erau cãmãsile aproape gata si fratii
ei erau aici!
Duhovnicul a venit sã stea în ceasul din urmã cu dânsa,
fiindcã asa fãgãduise craiului; dar ea a clãtinat din cap si 1-a
rugat din ochi sã plece. Noaptea asta voia sã-si isprãveascã
lucrul, cã dacã nu-l isprãvea, atunci toate fuseserã degeaba,
necazurile, lacrimile si noptile ei nedormite. Duhovnicul a
plecat spunându-i vorbe aspre. Eliza însã stia cã era
nevinovatã si nu s-a sinchisit de vorbele lui si s-a pus sã
lucreze.
soriceii umblau repede încoace si încolo si îi aduceau
urzicile la picioare, ca s-o ajute si ei cât de cât. La fereastrã a
venit o pasãre si i-a cântat toatã noaptea tot cântece vesele,
ca s-o îmbãrbãteze.
Cu vreun ceas înainte de rãsãritul soarelui, cei
unsprezece frati au venit la poarta palatului si au cerut sã fie
dusi în fata craiului. Li s-a rãspuns cã nu se poate, e noapte,
craiul doarme si nu vrea sã fie trezit. S-au rugat, au amenintat,
a venit straja, a iesit si craiul si a întrebat ce este; dar
tocmai atunci a rãsãrit soarele si pe cei unsprezece frati
nu i-a mai vãzut nimeni; dar pe deasupra castelului zburau
unsprezece lebede.
La poarta orasului se adunase lume de pe lume sã vadã
cum au s-o ardã pe vrãjitoare. O mârtoagã trãgea cãruta în
care era Eliza; o îmbrãcaserã cu o rochie de pânzã de sac,
pãrul ei cel frumos îi atârna desfãcut pe umeri, obrajii îi erau
galbeni, buzele i se miscau încetisor si degetele ei împleteau
firele verzi de urzicã. Nici chiar pe drumul cãtre moarte ea
nu-si lãsa lucrul. La picioarele ei erau zece cãmãsi, la a
unsprezecea lucra acuma. Lumea râdea de ea:
- Ia uite vrãjitoarea cum tot sosoteste! Nu spune
rugãciuni, cine stie ce vrãji o fi fãcând! si si-a luat si lucrul
ei afurisit! Sã i-1 rupem în bucãti!
si lumea s-a repezit si a vrut sã ia cãmãsile si sã le rupã,
dar deodatã au venit în zbor unsprezece lebede si s-au asezat
de jur împrejurul ei în cãrutã si au început sã dea din aripi.
Lumea s-a tras înapoi speriatã.
- E semn ceresc! E nevinovatã!, sopteau multi, dar nu
îndrãzneau sã spunã cu glas tare.
Cãlãul a luat-o de mânã, dar Eliza a aruncat cele
unsprezece cãmãsi peste lebede si deodatã au rãsãrit
unsprezece printi frumosi; numai cel mai tânãr avea la un
umãr aripã în loc de brat, deoarece cãmasa lui avea numai o
mânecã, din pricinã cã Eliza nu mai avusese timp s-o facã si
pe cealaltã.
- Acuma pot sã vorbesc - a spus ea; sunt nevinovatã!
Când lumea a vãzut ce s-a întâmplat, s-a închinat în fata ei,
dar ea a cãzut lesinatã în bratele fratilor ei: încordarea,
spaima si durerea o coplesiserã.
- Da, e nevinovatã!, a spus fratele cel mai mare si a
povestit tot ce se întâmplase. În timp ce vorbea s-a rãspândit
o mireasmã parcã de mii si mii de trandafiri, fiindcã fiecare
lemn din rug fãcuse rãdãcini si scosese ramuri. Rugul era
acuma ca o tufã mare de trandafiri rosii, care toti erau
înfloriti, în vârf cu o floare albã si strãlucitoare, care lumina
ca o stea. Craiul a cules-o si a prins-o Elizei în piept. si
atunci ea s-a trezit usoarã si seninã.
Toate clopotele au început sã batã singure si pãsãri
multe au venit în stoluri; si a fost iar nuntã la palat, dar o
nuntã cum nici un crai nu mai vãzuse vreodatã.

Voteaza

(2 voturi)

Comentarii(0)



Scris de
adventurekids
Data
17 feb. 2010
Vizionari
7777
★★★★★
2 voturi
Reclama 1 zona editabila
Reclama2_Detaliu_Articole