Aici gasesti provocari ce cresc odata cu tine! Jocuri, povesti, poezii, poze haioase, glume, printabile, bancuri si video-uri de râs.
 

Poveşti de spus seara la culcare

Degeţica

Povesti pentru copii

Afost odatã o femeie care voia si ea sã aibã un
copilas, dar nu stia de unde sã-l ia. Atunci s-a dus
la o babã vrãjitoare si i-a spus:
- Uite, as vrea si eu sã am un copilas, nu poti sã-mi spui
cum sã fac sã îl gãsesc?
- Cum sã nu!, a spus baba. Uite aici un bob de orz; da’
sã stii cã nu-i orz de-acela ce creste pe ogoare si pe care-l dai
la gãini de mâncare; ia-l si pune-l într-un vas cu flori si ai sã
vezi ce iese.
- Multumesc, mãtusã – a spus femeia si i-a dat babei
cinci bãnuti; apoi s-a dus acasã, a sãdit bobul de orz si îndatã
a rãsãrit o floare mare si frumoasã. Ai fi zis cã-i o lalea, dar
petalele stãteau strânse de parcã ar fi fost numai îmbobocitã.
- Ce floare drãgãlasã – a spus femeia si a sãrutat petalele
rosii si galbene, si cum le-a sãrutat, floarea s-a deschis
pocnind. Era chiar o lalea ca toate lalelele, numai cã drept la
mijloc sedea pe pistilul verde o fetitã mititicã de tot, gingasã
si drãgãlasã, si nu era mai mare decât un deget si de aceea iau
spus Degetica.
I-au fãcut un leagãn dintr-o coajã de alun, saltea din
petale albastre de toporasi, iar plapuma era o petalã de
trandafir. Aici sedea noaptea, dar ziua se juca pe masã.
Femeia pusese o farfurie plinã de apã si de jur împrejur, pe
marginea farfuriei, asezase flori cu lujere în apã. Pe apã
plutea o petalã mare de lalea pe care sedea Degetica si umbla
de la o margine la alta a farfuriei; avea drept vâsle douã fire
de pãr de cal. Era o plãcere s-o vezi. stia si sã cânte si cânta
asa de subtirel si de dulce, cum nimeni n-a mai cântat
vreodatã.
Într-o noapte, pe când sedea frumusel în pãtucul ei, pe
un ochi de fereastrã care era spart a intrat o broascã. Broasca
era urâtã, mare si jilavã. A sãrit drept pe masã, acolo unde
sedea Degetica si dormea acoperitã cu petale rosii de
trandafir.
- Ar fi fost tocmai bunã de nevastã pentru bãiatul meu –
s-a gândit broasca si a luat coaja de alunã în care dormea
Degetica si a sãrit cu ea în grãdinã, pe geamul cel spart.
Pe la marginea pãdurii curgea un râu mare si lat; malul
râului era mlãstinos si mâlos; aici locuia broasca cu fecioru-su.
Brr!, urât mai era si acesta si semãna leit cu mamã-sa.
„Cuac-cuac-cuac!“ Asta-i tot ce-a putut el sã spunã când a
vãzut pe fetita cea drãgãlasã în coaja ei de alunã.
- Nu vorbi asa de tare, cã se trezeste!, spuse broasca cea
bãtrânã. Te pomenesti cã fuge, cã-i usoarã ca un puf de
lebãdã! S-o punem pe o frunzã de nufãr; pentru ea, asa micã
si usoarã cum este, are sã fie ca o insulã; de-acolo n-are sã
poatã fugi, iar noi, în vremea asta, avem sã pregãtim odaia
cea frumoasã din mâl si dupã aceea aveti sã vã mutati si sã
stati acolo.
În râu erau o multime de nuferi cu frunze late si verzi
care parcã pluteau pe deasupra apei. Frunza care era cea mai
departe de tãrm era si cea mai mare dintre toate. Broasca s-a
dus înot pânã acolo si a pus pe frunzã coaja de alunã cu
Degetica în ea.
Fetita s-a trezit a doua zi dimineata si când a vãzut unde
era a început sã plângã amar; de jur împrejurul frunzei celei
mari si verzi era numai apã, asa cã la mal nu avea cum sã
ajungã.
Broasca cea bãtrânã stãtea în mâl si îsi împodobea odaia
cu papurã si cu flori galbene, ca sã fie frumos si sã-i placã
norã-sii. Dupã aceea a luat pe urâtul de fecioru-su si s-a dus
cu el la frunza pe care sedea Degetica. Voiau sã-i ia pãtucul
si sã-l ducã în odaia în care aveau sã stea însurãteii; dupã
aceea aveau s-o ia si pe dânsa. Broasca s-a închinat adânc în
apã înaintea ei si i-a spus:
- Uite pe fecioru-meu! Ai sã te mãriti cu el si aveti sã
trãiti amândoi colo, jos, în mâl, într-o locuintã strasnicã.
- Cuac! Cuac! Cuac!, atâta a spus feciorul broastei.
Au luat pãtucul si au plecat cu el; si Degetica a rãmas
singuricã pe frunza cea verde si a început sã plângã iar si mai
tare, pentru cã nu-i plãcea sã stea în mâl cu broasca aceea
urâtã si nici sã se mãrite cu urâtul de fecioru-su. Pestisorii
care înotau prin apã o vãzuserã pe broascã si auziserã ce
spusese, de aceea scoaserã acum cu totii capul din apã sã
vadã si ei pe fetitã. Au vãzut cât e de drãgãlasã si le-a pãrut
rãu cã trebuie sã se ducã cu broasca jos în mâl. Nu! Asta nu
trebuia sã se întâmple! S-au strâns cu totii în apã, lângã
lujerul cel verde al frunzei, l-au ros cu dintii si frunza s-a
desprins si a început sã meargã pe apã în jos cu Degetica pe
ea, departe, departe, acolo unde broasca nu putea s-o mai
ajungã.
Degetica a trecut asa pe lângã o multime de orase si
pãsãrelele sedeau în copaci, pe mal, o vedeau si cântau:
- Ce fetitã drãgãlasã!
Frunza mergea cu ea pe apã tot mai departe si mai
departe, pânã a iesit din hotarele tãrii aceleia.
Un fluture frumusel si alb tot zbura pe lângã ea si de la
o vreme s-a lãsat pe frunzã, pentru cã Degetica îi plãcea.
Fetita era foarte veselã. Acuma broasca nu mai putea s-o
ajungã si era asa de frumos pe unde mergea; soarele bãtea în
apã si apa strãlucea de parcã era de aur. Degetica si-a
desprins cingãtoarea, cu un capãt a legat fluturele si cu
celãlalt capãt l-a legat de frunzã; acuma frunza mergea si mai
repede, si ea la fel, cã doar sedea pe frunzã.
si cum mergea asa, numai iatã cã vine-n zbor un
cãrãbus si cum o zãreste se repede, îi prinde trupul mlãdios
cu labele lui si zboarã cu ea si se asazã într-un copac. Iar
frunza de nufãr s-a dus mai departe pe apã si fluturele cu ea,
fiindcã era legat de frunzã si nu se putea desprinde.
Mult s-a mai speriat sãraca Degetica atunci când
cãrãbusul a zburat cu ea în copac! Dar mai cu seamã era
necãjitã când se gândea la fluturele cel frumos cu aripi albe
pe care-l legase de frunzã. Dacã nu se dezleagã, atunci moare
de foame. Dar cãrãbusului nu-i pãsa de asta. S-a asezat cu
dânsa pe frunza cea latã a copacului, i-a dat suc de flori sã
mãnânce si i-a spus cã-i drãgãlasã, cu toate cã nu seamãnã
deloc cu un cãrãbus. Au venit s-o vadã si ceilalti cãrãbusi
care locuiau în copac; s-au uitat la dânsa, iar domnisoarele
cãrãbuse au strâmbat din antene si au spus:
- Are numai douã picioare. Vai de ea!
- si nu are antene!, spuse alta.
- si uite ce subtire e la mijloc! Parc-ar fi om! Vai, ce
urâtã-i!
Asa spuneau toate cãrãbusoaicele si totusi Degetica era
atât de drãgãlasã!
Drãgãlasã i se pãruse si cãrãbusului care o rãpise, dar
fiindcã toti ceilalti ziceau cã-i urâtã, a început si el sã creadã
cã-i urâtã si nu i-a mai plãcut si i-a zis sã se ducã unde-o
vedea cu ochii. Au luat-o, au dat-o jos din copac si au pus-o
pe un bãnutel, si ea a început sã plângã si sã se tânguie cã-i
asa de urâtã si cãrãbusii au alungat-o; dar ea nu era urâtã, era
cea mai drãgãlasã fetitã care se poate închipui, gingasã si
luminoasã ca o petalã de trandafir.
si biata Degetica a stat toatã vara singurã în pãdurea cea
mare. si-a împletit un pat din fire de iarbã si l-a agãtat sub o
frunzã de brustur, asa cã acuma nu se mai temea de ploaie.
De mâncare avea dulceata florilor si bea roua adunatã
dimineata pe frunze. Asa au trecut vara si toamna. Dar dupã
aceea a venit iarna, iarna rece si lungã. Toate pãsãrile care
cântaserã atât de frumos în preajma ei au plecat, copacii si
florile s-au uscat; frunza cea mare de brustur sub care se
adãpostise s-a zbârcit si s-a scorojit, pânã n-a mai rãmas din
ea decât un lujer galben si vested. Degetica dârdâia cumplit
de frig, pentru cã hainele ei se rupseserã si pentru cã era atât
de gingasã si de subtiricã încât nu se putea sã nu-i fie frig. A
început sã ningã si fiecare fulg care cãdea peste ea era greu
cum ar fi fost o lopatã de zãpadã aruncatã peste noi, fiindcã
noi suntem mari, dar ea era numai cât o jumãtate de deget.
Atunci ce sã facã si ea? si-a pus în spate o frunzã uscatã, dar
tot nu se putea încãlzi si dârdâia întruna de frig.
Chiar la marginea pãdurii în care stãtea era un lan mare
de grâu. Grâul fusese secerat de mult si acuma nu mai rãmãsese
decât o miriste. Dar Degeticãi miristea i se pãru mare cât o
pãdure. A luat-o si ea prin miriste si a tot mers tremurând de
frig pânã a ajuns la usa soarecelui de câmp, care îsi avea aici
locuinta. Era o hrubã în pãmânt, caldã si plãcutã; soarecele
avea o bucãtãrie strasnicã si o cãmarã plinã de grâu. Degetica
s-a oprit la usã ca o fetitã cersetoare si s-a rugat sã-i dea si ei
o bucãticã dintr-un bob de grâu, cã nu mâncase de douã zile
nimic.
- Sãraca de tine - a zis soarecele, care era un soarece de
treabã – hai, intrã si te-ncãlzeste si stai la masã cu mine.
si fiindcã fetita i-a plãcut, i-a spus:
- stii ce, stai la mine toatã iarna; ai sã-mi deretici prin
casã si ai sã-mi spui povesti, cã-mi plac povestile.
Degetica a fãcut cum i-a spus soarecele si i-a mers foarte
bine. Într-o zi, soarecele îi spuse:
- Azi avem un musafir, un vecin de-al meu care vine în
vizitã o datã pe sãptãmânã. E mai bogat decât mine, are o
multime de odãi si o blanã neagrã, frumoasã. Dacã poti sã te
mãriti cu el, atunci halal de tine; atâta numai cã nu vede.
Sã-i spui cele mai frumoase povesti pe care le stii.
Dar Degeticãi numai de asta nu-i ardea. Vecinul era un
sobol si ea nici gând nu avea sã se mãrite cu el.
Sobolul a venit îmbrãcat cu blana lui cea grozavã.
soarecele nu mai isprãvea cu laudele. Ba cã-i bogat si învãtat,
ba cã are o casã de douãzeci de ori mai mare decât a lui.
Acum, de învãtat o fi fost el învãtat, dar nu putea suferi
soarele si florile cele mai frumoase si le vorbea de rãu, fiindcã
nu le vãzuse niciodatã cum aratã la fatã.
Degetica n-a avut încotro si a trebuit sã cânte ceva si a
cântat “Mugur, mugur, mugurel“ si alte cântece. si sobolul
s-a îndrãgostit de dânsa din pricina glasului ei frumos, dar na
spus deocamdatã nimic, cã era chibzuit.
Sãpase nu de mult un drum pe sub pãmânt, de la casa lui
pânã la casa soarecelui; sobolul a poftit-o pe Degetica si pe
soarece sã se plimbe prin hruba asta ori de câte ori ar avea
poftã. Le-a mai spus sã nu se sperie cã în tunelul acela este o
pasãre moartã. Era o pasãre cu toate penele pe ea si cu pliscul
întreg; se vede cã nu de multã vreme murise si fusese
îngropatã chiar acolo, pe unde sãpase el drum pe sub pãmânt.
Sobolul a luat în gurã o bucatã de lemn putred, fiindcã
lemnul putred lumineazã în întuneric ca focul, si a pornit
înainte ca sã lumineze calea. Când au ajuns la locul unde era
pasãrea cea moartã, sobolul si-a ridicat în sus nasul lui
butucãnos si a izbit cu el în tavan si a fãcut o gaurã mare si
deodatã a intrat lumina zilei în hrubã. Jos zãcea o rândunicã
moartã, cu aripile strâns lipite de coaste, cu picioarele
zgârcite si cu capul înfundat în pene. Sãraca pasãre murise de
frig, fãrã îndoialã. Degeticãi i-a pãrut rãu fiindcã îi erau dragi
pãsãrele, toatã vara îi cântaserã si ciripiserã în preajma ei.
Sobolul însã a împins pasãrea cu picioarele lui scurte si a
spus:
- Acuma nu mai cântã! Rãu e sã te nasti pasãre!
Multumesc lui Dumnezeu cã copiii mei n-au sã fie asa! Uite,
o pasãre ca asta, nu-i nimic de capul ei; toatã vara ciripeste si
când vine iarna moare de foame.
- Chiar asa, cã bine spui, se vede cã esti întelept – zise
soarecele. Ce folos are pasãrea cã tot ciripeste? Când vine
iarna n-are ce mânca si îngheatã de frig; dar se tine, mã rog,
toatã vara cu nasul pe sus!
Degetica n-a spus nimic. Dar când sobolul si cu
soarecele s-au întors cu spatele, ea a dat într-o parte penele
care acopereau capul pãsãrii si a sãrutat rândunica pe ochii ei
închisi.
„Poate cã tocmai ea mi-a cântat asa de frumos astã-varã
– se gândi Degetica. Multã bucurie mi-a fãcut biata
pãsãricã!“
Sobolul a astupat gaura pe care venea lumina si apoi i-a
dus pe soarece si pe Degetica pânã acasã. Noaptea, Degetica
n-a putut sã doarmã, se tot gândea la pãsãrica moartã. S-a
sculat din pat si a împletit din fân un covor mare si frumos.
Apoi s-a dus la pasãre si a acoperit-o cu covorul si a mai luat
si niste bumbac moale pe care-l gãsise prin cãmara soarecelui
si a învelit pasãrea cu bumbac, ca sã-i fie cald.
- Rãmâi cu bine, pãsãricã drãgãlasã! - spuse ea. Îti
multumesc cã ai cântat asa de frumos astã-varã, când copacii
erau verzi si ne încãlzea soarele.
si fetita si-a lipit obrazul de pieptul pãsãrii si deodatã a
tresãrit speriatã, fiindcã i s-a pãrut cã înãuntru bãtea ceva.
Inima pãsãrii bãtea. Rândunica nu murise, era numai
amortitã si acuma se încãlzise si îsi venise iar în fire.
Toamna, toate rândunelele pleacã în tãrile calde; si dacã
vreuna întârzie cu plecarea, o prinde frigul, amorteste si cade
jos si o acoperã zãpada.
Degetica nu stia ce sã facã fiindcã, fatã de ea, pasãrea
era grozav de mare, totusi si-a luat inima în dinti, a
îngrãmãdit bumbacul de jur împrejurul rândunelei si a adus o
frunzã de izmã creatã, pe care si-o fãcuse plapumã, si a
acoperit capul pãsãrii.
În noaptea urmãtoare s-a dus iar la ea; rândunica se
trezise din amortealã, dar era slãbitã tare. Numai o clipã a
deschis ochii si s-a uitat la Degetica; fetita sta în fata ei cu o
bucãticã de lemn putred în mânã, cã altã lampã n-avea.
- Îti multumesc, fetitã drãgãlasã – a spus rândunica
beteagã. M-am încãlzit de minune, am sã prind iar putere si
am sã pot sã ies de-aici si sã zbor la lumina caldã a soarelui.
- Vai - a spus Degetica – afarã e frig si ninge! Mai bine
stai aici, în pãtutul tãu cald, si eu am sã te îngrijesc.
si a adus rândunelei apã într-o petalã si rândunica a bãut
si i-a povestit cum si-a zgâriat aripa într-un scai si de aceea
n-a mai putut sã zboare repede cum zburau celelalte
rândunele, care au plecat departe, departe, în tãrile calde. De
obosealã, a cãzut jos. Mai mult de-atâta nu-si aducea aminte
si nici nu stia cum ajunsese aici.
Rândunica a stat toatã iarna în bostiurã si Degetica
o-ngrijea si-i era tare dragã; iar sobolul si cu soarecele n-au
aflat nimic de asta, si mai bine cã n-au aflat, fiindcã nu
puteau s-o sufere pe biata rândunicã.
Când a sosit primãvara si soarele a dezmortit pãmântul,
rândunica si-a luat rãmas-bun de la Degetica; fetita a
destupat gaura din tavan pe care o fãcuse sobolul. Soarele a
pãtruns înãuntru pânã la ele si rândunica a întrebat-o pe
Degetica dacã n-ar vrea sã vinã si ea; ar lua-o în spate si ar
zbura cu ea pânã la pãdurea cea verde. Degetica însã s-a
gândit cã, dacã ea ar pleca, soarecele cel bãtrân care o
gãzduise ar fi foarte negãjit din cauza asta si a apus:
- Nu, nu pot.
- Atunci rãmâi cu bine, rãmâi cu bine, fetitã drãgãlasã si
bunã – a spus rândunica si a iesit în zbor afarã, la lumina
soarelui. Degetica s-a uitat dupã ea si i-au dat lacrimile,
pentru cã-i era dragã rândunica.
- Cirip, cirip! - a început sã cânte pasãrea si s-a dus în
zbor în pãdure. Degetica era tare necãjitã. Nu avea voie sã
iasã si ea, sã se încãlzeascã la soare. Grâul care fusese
semãnat pe ogorul de deasupra casei soricelului a rãsãrit si a
crescut înalt si lanul era acum ca o pãdure deasã pentru biata
fetitã.
- Vara asta trebuie sã-ti întocmesti zestrea – i-a spus
soarecele. Vecinul, sobolul cel urâcios cu blana neagrã, o
ceruse în cãsãtorie.
- Trebuie sã ai de toate, si lânã, si pânzã, sã nu-ti
lipseascã nimic când te mãriti cu sobolul.
Degetica a trebuit sã se apuce de tors si soarecele a
tocmit patru omizi care teseau zi si noapte. În fiecare searã
venea la ea sobolul si stãteau de vorbã. Spunea cã pe la
sfârsitul verii soarele n-are sã fie asa de fierbinte ca acuma,
când de dogoarea lui pãmântul se face tare ca piatra; si mai
spunea cã, dupã ce s-o cãlãtori vara, are sã se însoare cu
Degetica. Dar Degetica nu se bucura deloc, fiindcã sobolul
era urâcios si ea nu putea sã-l sufere. În fiecare dimineatã,
când rãsãrea soarele, si în fiecare searã, când asfintea, se
strecura pe usã afarã si, când vântul dãdea într-o parte spicele
si se putea zãri cerul albastru, ea se gândea cã afarã e frumos
si e luminã. si îi era dor de rândunicã, prietena ei de astãprimãvarã.
Dar rândunica nu se zãrea nicãieri; de bunã seamã
cã se dusese departe, în pãdurea cea frumoasã si verde.
Când a venit toamna, Degetica a fost si ea gata cu
zestrea.
- De azi într-o lunã e nunta – a spus soarecele.
Când a auzit asta Degetica început sã plângã si a spus cã
nu vrea sã se mãrite cu sobolul cel urâcios.
- Nu mai tot vorbi degeaba – a spus soarecele. Sã nu fi
încãpãtânatã, cã sã stii cã te musc cu dintii mei cei albi si
ascutiti! Auzi colo! Un bãrbat asa de chipes! Nici regina nu
are o blanã asa de frumoasã ca el! si ce bucãtãrie are! si
cãmara i-i plinã de bunãtãti!
Mai bine multumeste lui Dumnezeu cã ti-a dat
asemenea bãrbat!
si asa, iaca, a sosit si ziua nuntii. Sobolul a venit s-o ia
pe Degetica; de acum înainte va trebui sã stea cu dânsul în
adâncimile pãmântului si sã nu mai vadã niciodatã soarele,
pentru cã sobolul nu putea suferi soarele. Biata fatã era tare
amãrâtã; trebuia sã-si ia rãmas-bun de la soare pe vecie. Cât
sezuse la soarece, putuse iesi mãcar de la usã sã se uite la
soare.
- Rãmâi cu bine, soare!, spuse ea. Îsi ridicã bratele la cer
si fãcu câtiva pasi de la usã mai încolo, fiindcã acuma grâul
fusese secerat si rãmãsese numai miristea. Rãmâi cu bine,
rãmâi cu bine!, rosti ea din nou si luã în brate o floricicã
rosie, o sãrutã si îi spuse: Floricicã dragã, când o vezi pe
rândunicã, spune-i rãmas-bun de la mine.
- Chiu-chiu-chiup – auzi ea deodatã deasupra capului si,
când s-a uitat, ce sã vadã? Tocmai rândunica! Mult s-a mai
bucurat pasãrea când a vãzut-o pe fetitã! Degetica i-a
povestit tot ce i s-a întâmplat, cã trebuie sã se mãrite cu
sobolul cel urâcios, cã de-acum înainte are sã stea într-o
hrubã în pãmânt si n-are sã mai vadã niciodatã soarele. si,
spunând toate acestea, începu sã plângã.
- Uite ce – a spus rândunica – acusi vine iarna si eu mã
duc în tãrile calde; nu vrei sã vii cu mine? Te iau în spate.
Numai sã te legi de mine cu cingãtoarea; si asa scãpãm si de
sobolul cel urâcios si de hruba lui si plecãm departe, peste
munti, în tãrile calde, unde soarele strãluceste mai tare decât
aici si toatã vremea e numai varã si sunt o multime de flori
frumoase. Hai cu mine, Degeticã scumpã, tu, care m-ai
scãpat de la moarte când zãceam în hrubã!
- Da, vin cu tine – a spus Degetica - si atunci rândunica
a luat-o în spate. Fetita si-a întins picioarele pe aripile pãsãrii,
s-a legat strâns cu cingãtoarea de-o panã mai tare si
rândunica s-a ridicat în înaltul cerului, peste pãduri si peste
ape, sus, deasupra muntilor celor mari, pe care-i vesnic
zãpadã. Degeticãi îi era frig, dar s-a bãgat pe sub penele
calde ale pãsãrii si a rãmas numai cu capul afarã, ca sã vadã
toate minunãtiile peste care zbura.
si au mers tot asa pânã au ajuns în tãrile calde. Acolo
soarele strãlucea mult mai tare si erau o multime de podgorii
cu struguri galbeni si negri. Erau pãduri de lãmâi si de
portocali, mirosea a cimbrisor si a mentã creatã si copiii se
jucau si alergau dupã fluturi mari, cu aripi pestrite.
Rândunica însã nu s-a oprit si a mers în zbor mai departe si
locurile erau tot mai frumoase. si au mers ele tot asa pânã au
ajuns la marginea mãrii albastre; pe tãrm, printre copacii
verzi si frumosi, se ridica un palat de marmurã albã, din
vremuri strãvechi.
Vita-de-vie se cãtãra pe stâlpii înalti si albi si pe
crestetul stâlpilor erau o multime de cuiburi de rândunicã si
un cuib era chiar al rândunicii care o ducea în spate pe
Degetica.
- Aici stau eu – a spus rândunica. Uite, jos sunt o
multime de flori; eu am sã te asez pe una din ele si ai sã stai
acolo, vrei?
- Da, minunat!, a spus Degetica si a bãtut din palme de
bucurie.
Jos era un stâlp alb, din marmurã, care se rãsturnase si
se spãrsese în trei bucãti; printre bucãtile de marmurã
cresteau niste flori mari si albe. Rândunica s-a lãsat în jos si
a asezat-o pe fetitã pe o petalã. Dar ce s-a mai minunat fetita!
Drept în mijlocul florii sedea un omulet, si era asa de alb si
de strãveziu, parcã ar fi fost de sticlã. Pe cap purta o coroanã
de aur si la umeri avea aripi si nu era mai înalt decât
Degetica. Omuletul era spiridusul florii. În fiecare floare era
câte un spiridus sau câte o zânã mititicã; acesta însã era craiul
tuturor.
- Doamne, cât e de frumos!, spuse rândunicii în soaptã
Degetica.
Craiul florilor s-a speriat când a vãzut-o pe rândunicã,
fiindcã fatã de el, asa de mic si de gingas, era ca un vultur
urias. Când însã a vãzut-o pe Degetica, s-a bucurat grozav;
era fata cea mai frumoasã pe care o vãzuse vreodatã. Repede
si-a luat coroana de aur de pe cap si i-a pus-o ei; apoi a
întrebat-o cum o cheamã si dacã vrea sã-i fie sotie si crãiasã
a florilor. Nu semãna deloc cu feciorul broastei si nici cu
sobolul cel cu blana neagrã. Degetica i-a rãspuns craiului cel
frumos cã vrea, si atunci din fiecare floare s-a scoborât câte
o doamnã sau câte un domn, si toti erau asa de drãgãlasi cã
nu-ti mai luai ochii de la dânsii. si fiecare i-a adus Degeticãi
câte un dar; cel mai strasnic din toate darurile a fost o
pereche de aripi pe care i le-a adus o muscã mare si albã. I le-
55
a prins Degeticãi de spate si acuma putea si ea sã zboare din
floare în floare. Toti s-au bucurat grozav si rândunica sedea
sus în cuib si le cânta cum stia ea mai bine; dar în inima ei
era mâhnitã, pentru cã Degetica îi era dragã si n-ar fi vrut sã
se despartã de ea niciodatã.
- Nu trebuie sã te mai cheme Degetica – i-a spus fetitei
craiul florilor. E un nume urât si tu esti frumoasã. Avem
sã-ti spunem Maia.
- Rãmâi cu bine, rãmâi cu bine!, a spus rândunica si a
plecat în zbor iarãsi înapoi, în Danemarca; acolo îsi avea ea
un cuib, chiar la fereastra omului care stie sã spunã povesti
frumoase. si de la el am aflat toatã povestea.

Voteaza

(6 voturi)

Comentarii(1)

  1. 1. igor, 11 ian. 2016 18:12

    e frumoasa povestea



Scris de
adventurekids
Data
17 feb. 2010
Vizionari
7029
★★★★
6 voturi
Reclama 1 zona editabila
Reclama2_Detaliu_Articole